Omul ludic vs. Omul serios

Jocul, gratuit?
Nu știu cum am ajuns să-i dau atâta importanță lui Johan Huizinga, cu al să Homo Ludens. Probabil că mi-a fost sugerat de IA în legătură nu atât cu prezența jocului în existența umană, așa cum o vede Huizinga — dar și, mai nuanțat, alți gânditori, precum Roger Caillois sau Eugen Fink —, ci mai ales în legătură cu asocierea jocului cu efemerul în cadrul filozofiei existențiale (într-o lectură accesibilă, bineînțeles!).

Reticențele mele față de ideile lui Huizinga s-au tot acumulat de-a lungul lecturii volumului (pe care nici acum nu l-am terminat de citit), dar au început încă de la definiție.

Printre altele, gratuitate. Jocul, gratuit în existența umană? Greu de crezut ca ceva fundamental să fie lipsit de scop în lumea vie, cea atât de strictă cu orice risipă de energie — nu vorbim aici de micile fluctuații ale existenței. De altfel, Huizinga însuși, pe la începutul eseului său, vorbește de o posibilă funcție a jocului: „Numeroasele încercări de a determina această funcție biologică a jocului sunt foarte divergente. Unii au crezut că pot defini originea și fundamentarea jocului ca o descărcare a unui surplus de forță vitală. Alții sunt de părere că orice ființă vie, când se joacă, se supune unui spirit de imitație congenital. Sau că jocul satisface o nevoie de destindere. Sau că este un exercițiu pregătitor în vederea activității serioase, pe care i-o va cere viața. Sau că servește drept exercițiu de stăpânire de sine. Alții caută principiul în nevoia înnăscută de a putea face ceva, sau de a pricinui ceva, sau în tendința de a domina, sau în aceea de a-i întrece pe concurenți. Alții consideră jocul ca pe o drenare nevinovată a unor porniri dăunătoare, sau ca pe o umplutură necesară unei activități orientate prea unilateral, sau ca satisfacerea, într-o ficțiune, a dorințelor cu neputință de satisfăcut în realitate și, în consecință, ca autoconservare a simțului personalității.”

Pentru ca, puțin mai jos, să înlăture el însuși supozițiile făcute de alții privind funcția jocului: „Natura — pare să spună mintea logică — ar fi putut să le dea progeniturilor sale toate acele funcții folositoare — descărcarea energiei de prisos, destinderea după încordare, pregătirea pentru cerințele vieții și compensarea pentru ceea ce nu s-a realizat — și sub forma unor practici și reacții pur mecanice. Dar nu: ea ne-a dat Jocul, cu încordarea lui, cu bucuria lui, cu «hazul» lui.”

Deși e gata la un moment dat să admită că funcțiile jocului ar putea fi multiple, totuși nu renunță la ideea de a desemna ca însușire primordială gratuitatea!... Și nici că se mai întoarce în restul volumului (atât cât am citit din el) la noțiunea de funcție a jocului.

Dacă n-ar exista jocul și la animale, aș spune că funcția jocului ar putea fi coeziunea comunității (comunităților) umane; cu atât mai mult cu cât atâtea activități umane sunt „contaminate” de joc, sau derivă din el, după părerea lui Huizinga: artele, ceremoniile, ritualurile, judecata în instanță, până și filozofia! De exemplu, emoția estetică (arta pornește de la joc!) servește clar coeziunea; după criteriul — devenit banal — „gândim la fel, simțim la fel, iubim la fel” etc. — vorba unui cântec.

Iar dacă facem pasul (care a venit după Huizinga) lui Caillois, rafinând definiția jocului prin introducerea unor categorii, agonia, alea, mimicry, ilinx, poate că n-ar mai sta nicio piedică în calea desemnării coeziunii oamenilor ca funcție primordială a jocului.

Artele plastice, în afara jocului?
Pe măsură ce trece în revistă activitățile umane „contaminate” de joc, Huizinga „joacă” din ce în ce mai ezitant. Ajungând la artele plastice, i se pare că identifică motivul pentru care acestea n-ar conține în ele jocul: „Cu totul altfel stau lucrurile cu artele plastice. Chiar prin legarea lor de materie și de limitarea posibilităților morfologice pe care le oferă materia, ele nu pot juca in mod atât de liber ca muzica și poezia, care plutesc în spatii eterice. (...) Efectul artei sale nu depinde de o prezentare sau executare intenționată, de alții sau de el însuși, ca în muzică. O dată confecționată, creația lui își exercită, imobilă și mută, efectul, atâta timp cit există oameni care își îndreaptă privirea spre ea. În lipsa unei acțiuni publice, în care opera de artă să devină vie și să fie gustată, se pare că în domeniul artelor plastice nu este de fapt nici un loc pentru un factor ludic. Artistul, oricât de obsedat ar fi de pornirea sa creatoare, lucrează ca un meseriaș, serios și încordat, verificându-se și corectându-se în permanență pe sine însuși. Exaltarea sa, liberă și impetuoasă în concepție, trebuie, la prelucrare, să rămână subordonată îndemânării mâinii dătătoare de formă. Astfel, dacă la confecționarea operei de artă lipsește pentru moment efectul ludic, la contemplarea și la gustarea ei acest element nu-și mai găsește expresie defel. Nu există aici nici o acțiune vizibilă.”

Un argument cam tras de păr, s-o recunoaștem: „[artistul] lucrează ca un meseriaș, serios și încordat”! Să fim serioși! Artistul plastic lucrează animat de scânteia inspirației. Și compozitorul muncește din greu la partitură după ce opera i-a „cântat” în cap... Argument căruia Huizinga îi adaugă un element „cheie”: Printre cele nouă muze, care dansează într-o veselie, nu o regăsim pe aceea a artelor plastice!

Și totuși, pentru a nu lipsi complet artele plastice de amprenta jocului, Huizinga inventează in extremis elementul competiție (agon): artiștii s-au întrecut între ei pentru a produce opere cât mai reușite și mai atrăgătoare. Mai ales în vechime, zice el, când au trasat primele tușe în peșteri. Culmea inventivității (în materie de joc) o atinge Huizinga încercând să descopere elementul ludic constitutiv al speciei umane în... plictiseală: „O corelație între arta plastică și joc a fost admisă încă de mult sub forma unei teorii care încerca să explice producția de forme artistice prin pornirea ludică înnăscută a omului. Într-adevăr, o nevoie spontană, aproape instinctivă, de a împodobi, care poate fi numită, fără nici un inconvenient, funcție ludică, nu trebuie căutată prea departe. O cunoaște oricine a luat parte vreodată, cu un creion în mină, la o reuniune plicticoasă. Dintr-un joc nonșalant, aproape inconștient, constând din trasarea de linii și din umplerea de suprafețe, iau naștere motive decorative fantastice, uneori in legătură cu forme bizare, umane sau animale. Făcând abstracție de problema: ce fel de resorturi inconștiente sau subconștiente găsește de cuviință psihologia că trebuie să atribuie unei asemenea arte produse de plictiseală, funcția respectivă poate fi numită fără îndoială «joc», un joc care ține de unul dintre nivelurile inferioare ale categoriei «joc», de joaca unui copil în primul lui an de viață, având în vedere că structura superioară a jocului social organizat lipsește aici cu totul.”

Dacă n-ar fi ideea că un lucru început trebuie dus la bun sfârșit, ar trebui să pun capăt neîntârziat „jocului de-a joaca” și să mă îndrept către preocupări mai... serioase. E absurd să existe un om ludic, chiar dacă unele porniri „jucăușe” pot fi identificate în sfera spirituală a omului și a societății. Aceste porniri sunt marginale și nu influențează nici pe departe direcția de evoluție, nici în trecut și — foarte probabil — nici în viitor.

Contextul „ascensiunii” jocului
Se spunea încă din anii ʼ60 și ʼ70 ai secolului trecut că „omenirea se îndreaptă spre joacă — mă rog, joc”. (Chiar și în regimul comunist răzbătuseră, subversiv, asemenea ecouri). Dar joaca este incompatibilă cu responsabilitatea. Și din fericire direcția spre joacă se dovedește a fi fantasmagorică. Cred că pot să identific și originea acestei „impresii” (precursorul fiind, probabil Huizinga, cel care în acei ani începea să fie redescoperit și valorificat): anii de încrâncenare și de ură din cele două războaie mondiale, încruntarea fondatoare a comunismului și a nazismului, chiar și anii de răzvrătire franțuzească din mai 1968, plus înăbușirea revoltelor anti-comuniste din RDG, Ungaria și Cehoslovacia, războiul din Vietnam, toate astea, dorindu-se o contrabalansare, au întregit iluzia unei „destinderi” printr-o presupusă tendință spre joc. S-a trecut cu ușurință peste observația că responsabilitatea nu este incompatibilă cu destinderea. Că omul încruntat nu este mai responsabil decât cel surâzător.

Și mai există un motiv pentru care omul a devenit peste noapte „jucăuș”: faptul că se ieșea pentru prima oară cu adevărat din canoanele Bisericii. Pentru Biserică, omul, lucrarea lui Dumnezeu, nu putea fi decât serios, deoarece era creat cu scopul clar și inconturnabil de „a-l găsi pe Dumnezeu”. („În joacă”, să semnalăm și neîncrederea lui Einstein în mecanica cuantică, exprimată în cuvintele: „Dumnezeu nu joacă zaruri”, cu referire la indeterminismul absolut!) Era deci, pe de o parte, o răzvrătire împotriva canoanelor, iar pe de altă parte, o asociere între apariția omului și „jocul” hazardului. Căci toate datele (serioase) conduc la ideea că apariția vieții, inclusiv a omului, sunt rodul hazardului.

Cred că e timpul să te întoarcem, senini, la lucrurile serioase.