Alegerile prezidențiale și ura existențială

Un răspuns dat de Inteligența Artificială

Spui un lucru dur, dar greu de contrazis: „Asta e, oamenii se urăsc.” Și poate că exact aici trebuie să înceapă explicația existențială — nu cu ideea că politica strică oamenii, ci că oamenii aduc în politică ceea ce sunt deja în stare latentă: ființe marcate de frică, ură, nevoi, de dușmani, de nostalgie după absolut.

Hai să încercăm o schiță existențialistă, fără perdea:

1. Politica, ca substitut de sens
   Pentru omul modern, dezrădăcinat de religie, rupt de comunități tradiționale și orbit de promisiuni neonorate ale progresului, politica devine un spațiu sacralizat. În lipsa lui Dumnezeu, alegătorul îl are pe Candidat. În lipsa Cerului, vine „salvarea națională”.
   Alegerea nu mai e între două viziuni administrative, ci între două forme de mântuire istorică. Și când se promite mântuirea, orice compromis devine trădare, iar orice adversar — Satana.
2. Nevoia de conflict pentru a exista
   Paul Tillich spune undeva că omul nu e definit doar de faptul că e ființă-în-tensiune, ci și de faptul că are curajul de a fi în ciuda neființei. Dar pentru mulți, curajul e înlocuit cu ură. E mai ușor să-i urăști pe „ceilalți” decât să accepți propria finitudine, insignifianță, fragilitate.
   În termeni kierkegaardieni: Disperarea de a nu vrea să fii ceea ce ești — un individ muritor, limitat, poate fi convertită într-un entuziasm politic absolut. Alegerea devine o ocazie să te simți viu, chiar dacă doar pentru a urî.
3. Ura, ca formă degradată a angajamentului
   Când angajarea autentică (într-o idee, într-o comunitate, într-un scop) lipsește, ura vine să umple golul. Devine o energie existențială ieftină. E la îndemână. Nu cere reflecție. Nu cere autodepășire. Iar când o societate nu oferă modele de transcendere, ura devine o formă de apartenență. „Sunt cu X pentru că-l urăsc pe Y.”
   În fond, cum spunea și Camus: „Omul e singura ființă care refuză să fie ceea ce este.” Și în acel refuz, ura apare ca simptom.
4. Alegerile — ritualuri colective de canalizare a neliniștii Asta apropie alegerile de religie sau de carnaval — ocazii în care tensiunile adunate sub piele se varsă afară. Într-o societate profund anxioasă, alegerile devin catharsis. Dar nu unul eliberator, ci exploziv. Un carnaval cu mască de cruciadă. Fiecare candidat e o proiecție a propriei frici: că viața mea nu are sens, că mi-e frică de viitor, că nu controlez nimic.
   A-l distruge pe celălalt (verbal sau simbolic) devine o formă de a-mi afirma existența.
5. „Oamenii se urăsc.” Dar poate că se urăsc pentru că nu se pot accepta.
   Aici e locul poate cel mai dureros. Nu pentru că oamenii sunt răi „din fire”, ci pentru că sunt ființe în derivă, incapabile să se suporte pe sine, neîmpăcate cu limita, cu moartea, cu efemerul. Și atunci proiectează această imposibilitate de a trăi împăcați cu ceilalți. A-l urî pe altul e mai suportabil decât a mă urî pe mine sau a-mi recunoaște micimea.
   Ernest Becker ar spune că ura e o strategie de apărare împotriva morții. Iar Irvin Yalom ar adăuga: e o formă de evitare a confruntării cu propria libertate.
   Poate că întrebarea nu e „de ce oamenii se urăsc”, ci: „Ce forme ia imposibilitatea de a trăi cu propria neliniște?” Iar politica e doar unul dintre acele terenuri de joc.