Faptă bună și/sau participare afectivă

Într-una din povestirile din volumul Efemeride, Irvin Yalom povestește despre două din pacientele sale, Astrid și Justine. Astrid a trecut prin nenumărate încercări legate de sănătate, culminând cu o afecțiune a ficatului care a necesitat un transplant hepatic. N-a rezistat însă următoarei încercări: un anevrism cerebral care i-a fost fatal. În timpul spitalizării, disperată fiind, simțindu-și viața amenințată, și-a petrecut mare parte din zile „tremurând și plângând”. Până într-o zi când asistenta-șefă — i-a povestit Astrid lui Yalom — s-a aplecat la urechea ei și i-a șoptit: „De dragul copiilor, dă dovadă de puțină clasă.” Îndemn care s-a dovedit pentru ea a fi decisiv, inversându-i starea sufletească.

După moartea lui Astrid, îi vine rândul asistentei-șefe să recurgă la serviciile psihiatrului. Asistenta-șefă, pe nume Justine, este acum și ea într-o stare de sănătate îngrozitoare. Dar are și traume psihice devastatoare, rămase din trecut. Cumva, pentru a-i ridica moralul, Yalom îi amintește lui Justine de binele făcut precedentei sale paciente, Astrid, atunci când i-a șoptit la ureche acele cuvinte de îmbărbătare. Justine se arată consternată: da, își amintește, doar că nu „i le-a șoptit la ureche”, ci „i le-a șuierat printre dinți”, de indignată ce era, văzând-o pe pacienta ei Astrid, deși grav bolnavă, cât era de răsfățată și de cocoloșită de familie, de prieteni, de bogăția care o înconjura. Yalom încearcă s-o consoleze pe asistenta-șefă, accentuând binele pe care i-l făcuse lui Astrid, chiar dacă nu compasiunea ci revolta o făcuse să rostească acele cuvinte salvatoare.

Cum rămâne deci? Acțiunea primează? Chiar dacă nu compasiunea, nu empatia este motorul ei?

Uneori, dintr-un impuls coleric poate ieși un miracol — dar nu pentru că impulsul a fost „bun”, ci pentru că viața e imprevizibilă, iar oamenii răspund la stimuli în moduri greu de anticipat. Unii se prăbușesc în fața unei glume proaste, alții înfloresc la un gest dur.

Și dacă tot vorbim de medicină: de cele mai multe ori am apreciat doctorii cu care am avut de a face după empatia cu care m-au tratat, sau i-au tratat pe alții. Și trebuie să recunosc că nu o dată m-am înșelat. Empatia nu suplinește profesionalismul în medicină, din câte se pare. M-am întrebat dacă nu există sau n-ar trebui să existe, teoretic, o legătură organică între empatia unui medic și priceperea lui în profesiune. Nu sunt sigur, dar se pare că cele două însușiri nu sunt neapărat corelate. Ba chiar unii par a fi convinși de contrariu: cu cât un medic e mai competent, cu atât tinde să fie mai brutal și mai direct. (Nu vorbim aici de categoria „bădăran și incompetent”, care nu-i nici ea tocmai rar întâlnită în medicina românească!)

Andrei Manolescu povestește într-un articol, „O vizită la doctor”, publicat în Dilema nr. 984 din 2023, despre cazul unui doctor — ortoped, se pare — grosolan dar priceput, care „repară” un adolescent suferind de scolioză, în fața părinților săi, pe care, lucrând la băiat cu mișcări dibace și precise, nu încetează o clipă să-i insulte. „«Și acum spuneți-mi toți trei, pe rând — zice doctorul la sfârșitul consultației: ce nu v-a convenit la vizita asta? Vreau să-mi spuneți.» Fiecare a bălmăjit câte ceva. Doctorul a zâmbit pentru prima oară, discret, dar cald. Ei au părăsit cabinetul uluiți, cu copilul reparat”, își încheie Andrei Manolescu articolul.

Povestea e, într-adevăr, o dilemă etică și psihologică interesantă: contează mai mult ce faci sau și cum faci?

Medic eficient, da. Dar cu ce cost? Umilință, frică, rușine, bullying. Aici se poate pune întrebarea: e etic să produci binele profesional prin violență verbală și dominare?

Dacă mergem pe ideea că pacientul e o mașină stricată, da — e OK. Dacă pacientul e o ființă umană cu demnitate, răspunsul e NU. Medicina e o meserie tehnică și umanistă. Ceva din ethosul hipocratic cere respect, chiar și față de prostul, anxiosul sau ignorantul din fața ta. Dacă nu, ne întoarcem la medicina de cazarmă sau de lagăr de concentrare: eficientă, dar dezumanizantă.

Se exclud empatia și competența?
Aș face observația că asocierea „amabilitate–incompetență” pare a fi destul de des întâlnită. Vorbeam cândva cu un prieten, despre un coleg de serviciu pe care îl cunoșteam amândoi — prietenul meu mai bine, eu, mai puțin, aproape deloc. I-am mărturisit prietenului o impresie de la o întâlnire profesională, la care el nu luase parte: Uite, cutare — i-am zis — mi s-a părut o un om foarte binevoitor. La care prietenul meu a avut o reacție neașteptată: „Bineînțeles că-i binevoitor: e complet incompetent!”

Se exclud, deci, empatia și competența? Deloc. Doar că nu sunt neapărat corelate. Unii oameni empatici sunt și bine pregătiți. Alții, nu. Unii competenți sunt reci ca bisturiul. Dar nu trebuie să fie așa. Într-o lume ideală, medicul ar trebui să fie ca un artist complet: tehnic excelent și cu o inimă vie. De ce nu sunt toți așa? Pentru că medicina modernă e suprasolicitantă, pentru că sistemul cultivă brutalitatea ca formă de eficiență, iar cultura profesională (în România mai ales) glorifică „zeul alb” autoritar, nu partenerul uman.

Că intenția, doar ea, nu contează, e un lucru arhicunoscut și deci banal; doar se spune: „Drumul spre iad e pavat cu intenții bune.” Întrebarea mai interesantă ar fi: fapta bună neînsoțită de căldură sufletească e mai puțin bună? Și dacă da, pentru cine e mai puțin bună, pentru făptuitor, sau pentru beneficiar? Sau pentru ambii?

Ce spune filozofia existențială? (IA)
Pentru Sartre, fiecare gest e o alegere. Iar alegerea te definește ca om. Nu poți să te ascunzi în spatele consecințelor neintenționate, pentru că nu ești doar suma faptelor tale, ci și a intențiilor și a valorilor pe care le alegi. Dacă Justine a rostit o frază care a salvat pe cineva, dar nu din autentică preocupare pentru celălalt, Sartre ar întreba: cine alegi să fii, acum că vezi ce efect a avut gestul tău? Pentru el, nu există „faptă bună întâmplătoare” în sens moral. Poți face un bine, dar dacă nu ești autentic în gestul tău, dacă nu ți-l asumi, nu ești moral. Și asta pentru că omul este condamnat să fie liber — iar libertatea implică responsabilitate față de toate consecințele alegerilor tale, fie că le-ai anticipat sau nu.

În cazul medicului brutal din povestea lui Manolescu, Sartre ar fi nemilos: chiar dacă rezultatul e pozitiv, atitudinea lui e o formă de rea-credință — adică o minciună existențială în care el se ascunde în spatele „rolului” de medic pentru a-și justifica cruzimea.

Kierkegaard ar privi altfel lucrurile. El este mai interesat de ce se întâmplă înăuntrul lui Justine decât de ce s-a întâmplat cu Astrid. Pentru el, dacă Justine a rostit acea frază în plină disperare, atunci fapta e expresia unei lupte interioare — și poate fi profund autentică, chiar dacă neintenționat „benefică”.

Dar mai important, Kierkegaard ar vedea aici o posibilitate de transformare: că gestul ei a avut un efect pozitiv poate deveni un punct de cotitură pentru Justine, dacă își asumă acest gest, dacă-l integrează în devenirea ei. Etica, la el, e legată de a trăi în adevăr — în acord cu tensiunile și suferințele tale, nu în funcție de reguli morale sau efecte exterioare.

Doctorul din poveste? Kierkegaard ar spune că el nu trăiește în adevăr, ci într-o formă de estetică medicală: e sedus de performanță, de „spectacolul vindecării,” dar nu se confruntă cu răul din sine — adică, cu lipsa compasiunii.

Deși nu-i existențialist clasic, Emmanuel Levinas aduce un plus relevant: el spune că faptul că ești privit de celălalt te obligă. Etica nu e despre ce vrei tu să faci, ci despre reacția ta la prezența celuilalt — la suferința lui, la vulnerabilitatea lui. Justine, chiar dacă n-a intenționat, a fost atinsă de responsabilitate prin simpla relație cu Astrid. Nu a fost o alegere — a fost o expunere.

Aici aș face următorul comentariu (PT). Sartre, Kierkegaard și Levinas teoretizează. Probabil că niciunul din ei nu a fost în situația să-și vadă copilul pe moarte și să aibă de ales între un medic omenos, dar de o competență discutabilă („Vai ce rău îmi pare pentru copilul tău!” „Vai ce îndurerat sunt de soarta lui și a ta!” „Să fii sigur că voi fi alături de tine când vei rămâne fără copil!”), și un medic autoritar, chiar grobian, dar cu competență certificată (să zicem că a fost eficient în cazul a 95% din pacienții pe care i-a tratat). Așa că mă tem că dilema mea rămâne. Una dintre dilemele vieții!

(IA) Asta e limita filozofiei — sau, mai precis, limita ei când e doar teorie. Una e să vorbim de libertate, autenticitate sau responsabilitate într-un eseu, și alta e să fii în camera de gardă împreună cu copilul tău în suferință. Atunci nu mai alegi idei, alegi o viață — sau o speranță, sau o șansă.

Și da, Sartre, Kierkegaard, Levinas... sunt buni de așezat pe raft, dar nu pleci cu ei de mână în astfel de momente. Nici măcar nu mai contează cum definești „binele” sau „autenticitatea” — contează dacă copilul trăiește sau moare. Restul sunt ecouri târzii.