Valorile efemere, mai puțin valori?

Duminică 18 mai, seară, după multe emoții, m-am bucurat enorm de victoria în alegeri a candidatului meu preferat, devenit noul președinte al României. Să fi fost o bucurie... existențială? Hm...

După lecturi numeroase în ultimii câțiva ani despre angoasa existențială, curajul de a fi (de a-ți asuma ne-ființa), despre „negarea” morții (Ernest Becker), după lecturi din filozofiile unor Kierkegaard, Sartre, Tillich, Unamuno, care au fost cu toții marcați puternic de amenințarea morții, fie pretinzând că au găsit calea de a înfrunta neantul sau lipsa de sens a existenței, fie că au reușit să încorporeze ne-ființa în ființă etc. — creadă cine-i dispus —, mă-ntreb: oare nu există vreo bucurie intrinsecă a vieții? Tot ce ni se întâmplă e legat într-un fel sau altul de finitudinea vieții și de absența oricărui sens al vieții așa cum ne-a fost ea dată? Creația, solidaritatea, organizarea, prietenia și dragostea, științele, filozofia, justiția — toate sunt posibile doar ca o consecință a vieții noastre limitate în timp sau ca o împotrivire față de distrugerea finală?

Până și bucuria mea de acum o săptămână, tot de finitudinea vieții a fost legată? În ce fel? De ce ar fi fost ea o manifestare a „negării morții” de exemplu? Prin faptul că, iată, implicându-mă în alegeri mi-am găsit o îndeletnicire care să-mi abată gândul de la teroarea morții? Dar alegerile prezidențiale și alegerile în general sunt o modalitate esențială pe care societatea a găsit-o pentru a putea trăi decent, într-o lume ordonată, pentru a evita haosul, pentru a trăi în ceea ce cu mândrie numim democrație.

Ar putea merge cineva până acolo încât afirme că oricum n-are nicio importanță în ce fel de lume trăim de vreme ce mai devreme sau mai târziu ne așteaptă anihilarea completă? Cum adică, după ce că viața e atât de scurtă, să nu ne pese cum o trăim? Să acceptăm să viețuim în haos, în mizerie, să lăsăm debandada să ne domine scurta viață pe care o avem de trăit, numai pentru că după noi nu rămâne nimic?

Eu nu cred în Dumnezeu. Deci nu mă pot „refugia” în himera vieții de apoi. Nu-mi rămâne decât să caut valorile vieții. Pe cele intrinseci, nu pe cele fantasmagorice, legate de „încorporarea ne-ființei în ființă”, sau de „responsabilitatea asumării unui sens într-o existență care n-are niciun sens”.

Pe scurt, numai ne-ființa de dinainte de naștere și cea de după moarte ne jalonează viața? Alte jaloane nu avem, alte valori decât cele dictate de ne-ființă și de non-sens? De ce să existe interes pentru ce am de construit pe această lume doar în măsura în care ceea ce construiesc dăinuie? Nu pot oare trăi și nu mă pot oare simți confortabil și sigur într-o lume efemeră și în care totul este efemer?

Acum vreo doi ani am citit o știre despre o exoplanetă, undeva în Univers, unde au fost descoperite indicii cum că ar fi existat acolo o civilizație avansată, care a dispărut cu miliarde de ani în urmă. Miliarde!... Îmi propun să mă autoconving — și eventual să-i conving și pe alții — că a fi cuprins de teroare la o asemenea știre e lipsit de sens. Ba chiar o prostie.