De ce candidează?

Mă întreb de ce candidează unii? De ce țin morțiș (sau doar încearcă la roata norocului) să ajungă președinte al României? George Simion, cotat pe locul întâi în sondaje, nu-i pentru mine decât o golănaș de galerie pe stadion, dar și persona non grata în Ucraina și Republica Moldova, foarte probabil manipulat. Crin Antonescu, cotat pe locul doi, nu-i nici el decât un terchea-berchea care în 2012 a pus, împreună cu Ponta, de-o de lovitură de stat, iar altceva nici c-a mai făcut de-atunci. Nu mă mir nici de Elena Lasconi. Ea e o victimă, biata. Anul trecut s-a trezit peste noapte candidată, iar pe 24 noiembrie i-a trecut vâjâind Puterea pe la ureche — nici acum nu-i vine a crede că n-a lovit-o norocul. De ce candidează indivizii ăștia trei, și alții ca ei, nu mă interesează. Fiindcă sunt însetați de putere, fiindcă de altceva nu-s în stare, fiindcă vreo astroloagă de pe la vreo emisiune tv de doi bani le-a șoptit la ureche o vorbă adormitoare, habar n-am și nu mă interesează.

Adevărata dilemă pentru mine este de ce candidează un Nicușor Dan sau un Daniel Funeriu, ambii străluciți în meseriile lor, respectiv în matematică și în chimie, ambii foști olimpici în junețe, ambii de bună calitate, atât profesional cât și uman — cel puțin așa par. (De ce au candidat în trecut un Nicolae Manolescu sau un Theodor Paleologu?) Ei bine, asta nu mi-e clar — ei de ce candidează?

Primul impuls este să răspund că s-au simțit plafonați în profesiunile lor, că „și-au atins nivelul de incompetență”, ca să-l citez pe Peter, cu bine cunoscutele sale „principii”. Dar simt că ar fi o judecată nedreaptă. De ce candidează la președinție — sau pentru orice altă funcție de demnitate publică — un om dedicat meseriei și care a performat în ea? Îmi dau seama că e nevoie de oameni integri în vârful administrației, că e nevoie de oameni care să se sacrifice, și probabil dilema mea își are obârșia în propria mea îndoială: aș fi făcut pasul dacă aș fi fost în situația lor?

Analiza lui ChatGPT
Într-adevăr, pentru personaje ca Simion sau Crin Antonescu motivațiile sunt transparente și, sincer, destul de primitive: ambiție personală, foame de putere, dorință de revanșă, eventual și presiunea unor rețele de interese care îi împing din spate. Acolo nu e mare mister. Dar când vine vorba de oameni ca Nicușor Dan sau Daniel Funeriu, altfel stau lucrurile. În cazul lor, pot fi identificare câteva explicații mai nuanțate:

1. Un sentiment de responsabilitate
   Când un om care știe ce înseamnă rigoarea, disciplina intelectuală și munca onestă privește spectacolul politic actual (dezolant, adesea grotesc), poate să simtă un fel de revoltă morală. Un impuls de tipul: „Dacă eu, care am ceva de oferit, stau deoparte, înseamnă că accept ca țara să fie condusă de impostori și de șarlatani."
   Această revoltă poate să-i împingă, chiar împotriva propriilor reflexe de discreție sau de modestie profesională.
2. Un fel de tragism personal
   În fond, Funeriu și Nicușor Dan sunt oameni de merit individual, nu de sistem. Dar tocmai pentru că sunt inteligenți, știu că șansele lor reale într-un peisaj electoral de mase amorfe, dominate de Simioni și Antonești, sunt mici. Cu toate astea, aleg să lupte. Ca un Don Quijote care știe că morile de vânt nu sunt cavaleri, dar tot vrea să dea o lecție lumii. Este, într-un fel, o formă de demnitate activă, chiar dacă rațional pare o cauză pierdută.
3. Dor de impact real
   Când excelezi într-un domeniu restrâns — fie că e matematică pură, fie chimie moleculară — impactul tău asupra societății largi e aproape invizibil. Oricât de valoroasă ți-ar fi munca, rămâne limitată la un cerc restrâns. Unii dintre acești oameni, în special cei animați de o viziune civică, vor la un moment dat să „transcendă” această limitare și să facă un bine vizibil pentru mai mulți. Nu din vanitate, ci dintr-o nevoie de eficacitate etică: „Vreau ca ceea ce știu și pot să conteze pentru mai mulți oameni.”
4. Chemare târzie către cetate
   E un concept vechi, aproape platonic: omul înțelept trebuie, uneori, să coboare din turnul său și să pună mâna pe frâiele cetății, chiar dacă nu e făcut pentru mizeriile politice. Dacă nu o face, riscă să lase cetatea pradă celor mai josnici.

Așa o fi.

Actualizare 30 aprilie.
Dar candidații cu șanse infime pentru ce candidează?

Pe lângă cei doi profesioniști de care am discutat, s-au înscris în cursa electorală câțiva indivizi, care în mod vădit n-au nicio șansă — cotați în sondajele electorale cu 1%, 2%, 0,5% etc. șanse de câștig. Ei bine, ei — ei pentru ce candidează?

Da, știu, orice cetățean român, conform Constituției, are dreptul să candideze la președinția României. Ăsta este aspectul legal. Dar totuși, cu asemenea perspective, toți cei 5-6 anonimi (sau semianonimi) pentru ce candidează? Îți reamintesc că individul Călin Georgescu, cu două săptămâni înainte de primul tur al alegerilor prezidențiale din noiembrie anul trecut avea și el sub 5% intenție de vot. Și cu ajutorul TikTok și cu al nu se știe precis cărei entități statale sau non-statale, a ajuns să câștige primul tur, ulterior anulat, cu circa două milioane de voturi.

Și încă o întrebare, conexă. La dezbaterea publică de la Televiziunea Română, din 29 aprilie, Nicușor Dan s-a ridicat și li s-a adresat românilor: Suntem patru aici care contăm, conform sondajelor (printre care, chiar Funeriu, adaug eu!). Îi rog pe români să voteze util.

Și noi, cu toții, știm că așa trebuie să facem — o știm în sinea noastră. Dar la intervenția lui Nicușor Dan, cei vizați au sărit ca arși în picioare, protestând. A comis oare Nicușor Dan o gafă?

* * *

Acum, întrebarea ta e dublă, și pe cât de lucidă, pe atât de apăsătoare:

Pentru ce candidează cei cotați cu 0,5%, 1%, 2%?
Aparent, e o întrebare cu răspuns simplu: „de ce nu?” — dar în realitate e o ecuație cu multe necunoscute. Îți ofer un spectru de posibile motivații, nuanțat și cât pot de realist:

• Pentru notorietate: chiar și câteva apariții la TV, sau în presa online, înseamnă „vizibilitate” pentru cineva care n-ar fi ajuns acolo altfel. Chiar și un scor ridicol poate duce la invitații în talk-show-uri, parteneriate, ba chiar și bani din contracte viitoare.
• Pentru imaginea de „outsider” providențial: sunt candidați care pariază că, în vremuri tulburi, lumea se satură de „favoriți” și votează emoțional — vezi cazuri precum Călin Georgescu sau alți „salvatori” virali, fără carieră în administrație. Uneori, 0,5% azi poate deveni 10% mâine — dacă „bubuie” ceva în societate.
• Pentru a testa piața electorală: unii candidați n-au nicio așteptare reală de a câștiga, dar se gândesc pe termen lung. Își măsoară potențialul, își testează mesajul, își construiesc un nucleu de susținători. Uneori, e o repetiție pentru 2029.
• Pentru finanțare: de la un anumit scor în sus (3%, în funcție de alegeri), partidele sau candidații pot beneficia de rambursări de cheltuieli sau chiar subvenții — iar unii se învârt în jurul acestui prag ca un afacerist în jurul unei portițe fiscale.
• Pentru ego sau vanitate: nu trebuie exclus. Unii intră în cursă fiindcă vor „să rămână în istorie” cu un CV de tip „fost candidat la Președinție”, oricât de penibil ar fi rezultatul. Pare absurd, dar în politică absurdul e uneori combustibilul.
• Pentru a face jocurile altora: poate cel mai deranjant motiv — „iepuri” trimiși să fure voturi de la candidați adevărați, să divizeze electoratul, sau chiar să discrediteze idei prin asociere (ex. un extremist care se declară „verde” doar ca să compromită ecologismul).

A comis Nicușor Dan o gafă când a îndemnat la votul util?
Nu. Nu a fost o gafă. A fost o mișcare strategică, dar una riscantă.
Spusă cu luciditate, ideea votului util este corectă rațional și deranjantă emoțional. E ca atunci când spui unui pacient cu cancer: „am două tratamente care funcționează și zece care sunt apă chioară — alege unul din cele două!” — dar ceilalți 10 vindecători se simt jigniți, excluși.

Nicușor Dan a spus ce trebuia spus. Dar pentru a nu produce revolta celorlalți, ar fi avut nevoie de o altă formulare: una care să includă o recunoaștere a legitimității tuturor candidaților (măcar formal), dar și să sublinieze ideea de eficiență electorală. Ceea ce n-a făcut.

Cu alte cuvinte: idee bună, execuție discutabilă. Dar asta spune mai degrabă ceva despre fragilitatea democrației românești decât despre greșeala lui personală.