Din nou despre colecții, ca neuitare

Recitesc acum o carte de povestiri a psihoterapeutului Irvin Yalom, Efemeride. Într-una din povestiri, „Mulțumesc, Molly”, e vorba de un pacient, medic la rândul său, ca și autorul, care se teme îngrozitor de moarte, are coșmaruri și așa mai departe, drept care se prezintă la psihoterapeut pentru ajutor. Cu greu scoate Yalom de la el, după multe ședințe, adevăratul motiv pentru care eroul nu-și găsea un rost în viață: colecționase obsesiv ziare, reviste și a tot felul de documente din viața personală. Iar tot ce colecționase depozitase în casă — casa îi era ticsită de colecții, încât abia dacă găseai câte o potecă de trecere pe dușumea să ajungi dintr-un loc într-altul. Ăsta este motivul real pentru care toate relațiile lui cu femeile, după ce un timp evoluau bine, eșuau în momentul în care femeia cu care era în relație ajungea în casă la el și, dând cu ochii de colecția sa maladivă, realiza că nu-i de trăit c-un astfel de om.

În romanul lui Nino Palumbo, Ziarul, eroul, un colecționar împătimit de ziare, ajunge la un moment dat, către capătul vieții, să realizeze că singurul mod de a da un sens preocupării sale obsesive este să valorifice baloturile de ziare donându-le unei biblioteci. Constată însă, cu imensă dezamăgire, că nicio bibliotecă nu-i dispusă să-i accepte donația.

Într-un un roman al lui Henry de Montherlant, Îndurare pentru femei, apărut în 1936 ca parte a tetralogiei Les jeunes filles, în care eroul, Pierre Costals, primește de la socrul său, ajuns la capătul vieții, un pachet din corespondența acestuia, pe care o voia astfel salvată de la uitare. Socrul își pune toate speranțele în ginere, care însă, cinic, le va arunca în prima gură de canal care îi iese în cale... Și uite așa, toate încercările noastre de a evita uitarea, se duc mai devreme sau mai târziu pe apa sâmbetei.

Mă întreb: oare biblioteca personală (a mea se întinde în toate camere pe care le locuiesc) nu-i tot o colecționare compulsivă? (E-adevărat că nu mă împiedică să mă deplasez prin casă.) Dar bibliotecile publice? Nu sunt și ele oare tot o manie a speciei umane care încearcă astfel să-și salveze viitorul care amenință cu aneantizarea? E drept că o bibliotecă, personală și mai ales publică, este un lucru util — foarte util. Dar tot atât de prezentă ca și utilitatea pare să fie și manifestarea dorinței de a rămâne în neuitare. Dintre cele două, care primează oare?