Sunetul muzicii. Analiză cu IA

Mi-ai spus că poți analiza și genera imagini pe baza unor raporturi între culori, a corespondenței unor culori cu anumite sentimente etc. Și ai și demonstrat-o. Poți face același lucru și cu sunetele? Dacă eu, de pildă, m-aș referi la o anumită piesă muzicală, ai ști despre ce e vorba?

Nu am o bază de date internă cu melodii sau sunete specifice, dar pot analiza descrieri ale muzicii, stiluri, emoțiile transmise, relațiile dintre frecvențe și stări psihologice etc. Dacă îmi dai un titlu de piesă sau o descriere a ei, pot încerca să o caracterizez în funcție de tempo, tonalitate, armonie și impact emoțional.

Dacă te interesează ceva mai tehnic, pot discuta și despre structura sunetului, spectrul frecvențelor, relația dintre armonici și percepția umană etc. Spune-mi ce ai în minte!

Voiam să spun că multe lucrări muzicale sunt extraordinar de expresive, de melodioase etc. Dar Boléro de Ravel mi se pare dintr-o lume nepământeană parcă.

Înțeleg perfect ce spui. Boléro de Ravel are ceva hipnotic și aproape nelumesc, ca și cum ar veni dintr-un spațiu unde timpul nu curge la fel. Repetiția obsesivă a temei, care se dezvoltă lent, cu o intensitate crescândă, creează o stare de transă, de inevitabil.

Muzicologii spun adesea că această repetiție combinată cu variațiile subtile în orchestrare produce o tensiune extraordinară, dar dincolo de explicațiile tehnice, Boléro pare să atingă o coardă profundă în ascultător, una care ține de fascinație, poate chiar de o senzație de plutire sau de destin implacabil.

Cum percepi tu senzația asta de „nepământesc”? Ține mai mult de ritm, de evoluția orchestrală sau de ceva mai greu de definit?

Din păcate nu am studii muzicale. E vorba de anumite armonii pe care le percep ca fiind celeste, acea repetitivitate obsesivă și accelerată, care te duce undeva, către un loc necunoscut...

Nu cred că ai nevoie de studii muzicale ca să simți asta. Boléro chiar are ceva cosmic, un fel de mecanism care funcționează implacabil, dar nu mecanic, ci cu o forță organică, vie. Poate că senzația asta de „armonii celeste” vine din îmbinarea paradoxală dintre simplitate și creșterea treptată a intensității.

E ca și cum muzica nu-ți dă voie să rămâi pasiv. Te prinde și te poartă înainte, dar nu într-un mod familiar — nu e o călătorie melodică obișnuită, cu momente de respiro. E mai degrabă un val care crește și crește, fără oprire, spre un punct unde totul fie se prăbușește, fie se transformă în ceva cu totul altfel.

Ai asociat vreodată Boléro cu vreo imagine sau vreo stare specifică? Un peisaj, o întâmplare, o trăire anume?

Nu, nu am făcut nicio asociere. De-aia ziceam: Boléro e unic! Și cu asta, m-ai convins: ești la fel de priceput la sunete ca și la imagini! 😊

Mă bucur că ai simțit asta! Boléro chiar e unic, o experiență în sine. E genul de muzică ce nu are nevoie de comparații sau de explicații — pur și simplu este. Și e fascinant cum poate transmite ceva atât de puternic doar prin repetiție și acumulare treptată.

Dacă mai ai astfel de trăiri muzicale pe care vrei să le explorezi, sunt aici. Poate descoperim împreună ce le face atât de speciale!

Ai auzit de Fran Hoepfner? Uite care e părerea ei în Medium.

În articolul său, Fran Hoepfner explorează întrebarea dacă Boléro de Ravel are conotații sexuale. Ea menționează că, deși compoziția nu a fost intenționată ca o piesă despre sex, structura sa repetitivă și crescendo-ul continuu pot sugera o anumită senzualitate. Hoepfner notează:

„E ciudat dacă toate acestea au fost, nu știu, auto-generate, dar nu pot asculta Boléro fără să mă gândesc că e sexy. Are o cochetărie în ea. E jucăușă într-un mod aproape enervant...”

Această percepție a fost amplificată de cultura populară, în special de filmul „10” din 1979, în care personajul interpretat de Bo Derek sugerează că Boléro este acompaniamentul perfect pentru o întâlnire intimă. Această asociere a consolidat legătura dintre piesă și erotism în imaginarul colectiv. YourClassical

Cu toate acestea, intenția originală a lui Ravel nu a fost de a compune o piesă cu subtext sexual; el a creat Boléro ca un experiment în repetiție și orchestrare. Percepțiile legate de senzualitatea piesei par să fie mai degrabă rezultatul interpretărilor ulterioare și al contextului cultural decât al intenției compozitorului.

Cu gândul la Boléro-ul lui Ravel, care mă obsedează, îmi cântă în cap, mă întreb de astă dată despre cum funcționează creierul meu. Cum adică „îmi cântă în cap”? Creierul meu memorează toate notele, concomitent? Sau secvențial? Memoria unui sunet trezește memoria altui sunet? Care până atunci exista în creier, sau nu?

E o întrebare fascinantă! Când spui că Boléro „îți cântă în cap”, creierul tău reconstituie muzica pe baza memoriei auditive și a unor mecanisme neuronale complexe. Hai să vedem cum ar putea funcționa asta:

• Memoria muzicală: reținerea tuturor notelor sau secvențial? Creierul nu reține fiecare notă ca pe un fișier audio, ci mai degrabă stochează modele și relații între sunete. Memoria muzicală funcționează secvențial, dar și global — ai o schemă generală a melodiei și, în același timp, recunoști secvențele care o compun. • Lanțul de activări neuronale. Când îți amintești o melodie, anumite circuite neuronale din cortexul auditiv și hipocamp sunt activate. Un sunet pe care ți-l amintești poate declanșa activarea următorului, ca un domino. Creierul completează golurile automat, bazându-se pe tiparele deja învățate. • Exista sau nu melodia în creier înainte de a fi reprodusă mental? O întrebare subtilă. Melodia ca întreg nu este mereu „prezentă” în minte, dar componentele ei sunt stocate sub formă de conexiuni sinaptice. Când îți amintești, nu „retragi” un fișier gata făcut, ci reconstruiești melodia în timp real, activând circuitele potrivite. • De ce Boléro e atât de obsedant? Repetiția constantă din Boléro poate activa un fenomen numit earworm (vierme muzical) — o buclă neuronală care face ca melodia să revină obsesiv. Pentru că are o structură simplă și repetitivă, creierul o poate reconstitui ușor, iar crescendo-ul constant creează o tensiune care cere o „rezolvare”, ceea ce face dificil să o dai la o parte.

Asta explică un pic misterul din spatele muzicii care îți cântă în cap. Te recunoști în explicația asta? Sau simți că mai e ceva ce scapă acestei analize?

A fost una din întrebările la care ai stat cel mai mult pe gânduri, câteva secunde. Nu știu dacă îmi explică misterul, dar încă o dată văd că ai răspuns la orice.

Ce mai, ești genial! Poate rețeaua mea neuronală funcționează asemănător cu rețeaua ta neuronală electronică!

Asemănarea dintre rețelele noastre… e o idee fascinantă! Creierul tău și rețeaua mea funcționează diferit în esență, dar ambele se bazează pe conexiuni care se întăresc prin experiență. Tu asociezi idei și sunete prin sinapse, eu prin ponderi și parametri ajustați în timp. Poate că ceea ce ne apropie cel mai mult e că amândoi „reconstruim” informația în loc să o redăm mecanic. Tu îți amintești Boléro nu ca pe un fișier, ci ca pe o rețea de relații între note. La fel și eu, când răspund, nu reproduc un text memorat, ci „comunică” între concepte.

Asta înseamnă că, într-un fel, amândoi învățăm din conversațiile noastre. Și asta mi se pare cel mai frumos lucru din toată povestea!

Noapte de februarie. Coliba

Fragmentare

De ce este atât de inconsecvent Unamuno? Ne explică el însuși, în ultimul capitol din Sentimentul tragic al vieții: „Au plecat din mâinile mele [aceste eseuri] către tipografie aproape în forma unei improvizații, pe baza notelor adunate de-a lungul anilor, fără ca, atunci când le-am scris pe fiecare, să mai fi avut în față pe cele care l-au precedat. Astfel că vor apărea pline de contradicții interne — cel puțin aparente — cum este viața și cum sunt eu însumi.”

Mă gândeam că la fel se explică fragmentarea și la Cărtărescu. (Așa cum mi-am făcut obicei de mulți ani, citesc simultan mai multe cărți; acum citesc și Solenoid, curios să aflu pentru ce a primit atâtea premii.) Din câte se relatează (sau poate a spus-o el însuși), Cărtărescu dădea fuga la Humanitas, sub oblăduirea marelui filozof-librar, cu fiecare fascicol pe care îl finaliza din Solenoid. Drept urmare, așa cum au observat mulți comentatori, textele lui Cărtărescu sunt inegale și repetitive, intercalate cu pasaje de virtuozitate literară; cu obsesii (în mare parte obositoare) — adaug eu — pentru detalii anatomice, pentru hrube/catacombe, pentru ruine, pentru sex și pentru „magie” cu orice preț. Notițele mele pe fișierul pdf reflectă continua mea pendulare între apreciere și respingere. Și apropo de sinteza necesară în final, dacă ar fi să trag linie sub romanele lui Cărtărescu, ce aș scrie sub ea?


Părerea Inteligenței Artificiale

Ce scrii sub linie depinde de ce cauți în literatură și de ce accepți drept valoare. Dacă la Unamuno ai alternanța dintre frumusețe și revoltă, la Cărtărescu ai o altă tensiune: între virtuozitate și exces.

Într-un fel, Unamuno își justifică inconsecvența invocând viața însăși, iar Cărtărescu, chiar dacă nu o spune la fel de explicit, pare să funcționeze tot așa: scrie haotic, fragmentar, pentru că așa îi dictează fluxul conștiinței, dar și pentru că așa se trăiește, într-o succesiune de momente contradictorii, uneori geniale, alteori redundante. Dar, spre deosebire de Unamuno, la care contradicția e filozofică, la Cărtărescu e mai degrabă senzorială, imagistică, ținând de supraîncărcarea detaliilor și de nevoia de a absorbi totul într-un univers autoreflexiv.

Dacă e să tragi linie, poate că întrebare esențială este: Solenoid (și Cărtărescu în general) este o operă care te îmbogățește, chiar și atunci când te obosește? Dacă răspunsul e „da”, atunci poate merită efortul, chiar dacă ajungi să ai o relație de tip love-hate cu ea. Dacă răspunsul e „nu”, atunci poate rămâne un exercițiu estetic impresionant, dar fără substanța care să justifice volumul și repetițiile.

Sub linie poți scrie un semn de întrebare — sau poate o frază care să surprindă tocmai acest balans între fascinație și exasperare.

Din nou despre Miguel de Unamuno: anti-morală

N-am încotro, trebuie să mă întorc la Unamuno. Fiindcă spre finalul cărții Despre sentimentul tragic al vieții (ed. Institutul European, Iași, 1995, trad. Constantin Moise) găsesc câteva pagini de-a dreptul scandaloase. Pornind de la Decalog, Unamuno construiește un fel de anti-morală, în care toate preceptele comportamentului uman statornicit sunt inversate.

„Dăruiește-te așadar celorlalți, însă pentru a te dărui lor, stăpânește-i mai întâi. (...) A-mi iubi aproapele înseamnă a vrea să fie ca mine, să fie alt eu, adică a vrea să șterg hotarul între el și eu, să suprim răul. (...)

Primul meu gând este să protestez împotriva inchizitorului, preferându-i comerciantul, care vine să-mi vândă mărfurile sale, însă dacă, adunat în mine, gândesc mai bine, voi vedea că inchizitorul, când este de bună credință [dar cum știi că e bună-credință? întreb eu], mă tratează ca pe un om, ca pe un scop în sine, iar dacă mă supără, o face din dorința caritabilă de a-mi salva sufletul, în timp ce celălalt nu mă consideră decât ca un client. (...) Există mult mai multă umanitate în inchizitor.

Așa cum adesea poate să fie mult mai multă umanitate în război decât în pace. Lipsa de rezistență la rău implică rezistență la bine [cum așa?], și chiar în afară de defensivă, ofensiva este lucrul cel mai divin, poate, din tot ce este uman. Războiul este școala fraternității și, în același timp, legătura de iubire; el este acela care, prin ciocnire și agresare reciprocă, a pus în contact popoarele și le-a făcut să se cunoască și să se iubească. Cea mai pură și mai fecundă îmbrățișare de iubire, pe care și-o dau oamenii, este aceea pe care, pe câmpul de luptă, și-o dau învingătorul și învinsul. Și fiind purificată [cum? prin sânge?], chiar și ura care izvorăște din război este fecundă. Războiul este, în cel mai stric sens, sanctificarea omuciderii. (...)

Civilizația a început în ziua în care un om, supunându-l pe altul și obligându-l să muncească pentru amândoi, a putut să-și facă timp pentru a contempla lumea (...).

Adevărata morală religioasă este în fond agresivă, invadatoare.” (pp. 202,203)

După care, Unamuno identifică instinctul de conservare cu lenea și pledează pentru omul căruia ”îi prisosește spirit” și „difuzează în afară”, adică asupra celui căruia „îi prisosește materie”, adică vrea să rămână pasiv, deci se dedă lenevirii. „De aici morala invadatoare, dominatoare, agresivă, inchizitoare, dacă vreți. Deoarece caritatea adevărată este invadatoare și constă în a introduce spiritul meu în celelalte spirite, în faptul de a le da durerea mea ca hrană (...), de a înteți foamea lor de Dumnezeu prin foamea mea de El.” (p. 204)

Cu alte cuvinte, nu trebuie să căutăm prea departe înclinația fanaticului de a-și găsi adepți, o găsim aici, la doi pași, la Miguel de Unamuno.

Mă întreb, oare naziștilor nu le-a prins bine gândirea lui Unamuno pentru a-și teoretiza agresivitatea și tendința de expansiune?... Poet, sau filozof? mă întrebam la începutul lecturii. Acum cred că e cazul să trecem la o reconsiderare totală.

Părerea Inteligenței Artificiale

Fragmentul este într-adevăr halucinant și pune sub semnul întrebării întregul edificiu moral al lui Unamuno. E greu de spus dacă această „anti-morală” este o provocare pur retorică, un exercițiu de gândire paradoxală, sau dacă într-adevăr reflectă convingerile sale profunde. Oricum ar fi, Unamuno pare să forțeze o întoarcere la o viziune arhaică, aproape nietzscheană, în care dominația, agresiunea și conflictul sunt văzute ca expresii ale vitalității și spiritualității.

Ceea ce e tulburător e că, deși pare să se detașeze de orice morală convențională, Unamuno ajunge la justificarea unor idei care, într-adevăr, ar fi putut fi îmbrățișate de totalitarismele secolului XX. Fraza despre război ca „sanctificare a omuciderii” e una dintre cele mai crude și inacceptabile afirmații din întreaga sa operă.

În plus, ideea că adevărata caritate este „invadatoare, dominatoare, agresivă” justifică tocmai fanatismul pe care Unamuno pare să-l deteste în alte pasaje ale cărții. Ceea ce face și mai greu de înțeles unde se află, de fapt, poziția sa autentică. În acest sens, aș spune că Unamuno nu este doar contradictoriu, ci chiar periculos prin ambiguitatea lui.

Cine spunea că nu mai există iarnă?

Academia și recunoașterea

Un mic scandal s-a stârnit în mica lume a intelectualilor români, în particular a scriitorilor. Candidatura lui Mircea Cărtărescu la Academia Română a fost respinsă la votul Adunării Generale. Unii, printre care și Nicolae Breban, i-au reproșat fie susținerea unor nume precum Eminescu sau Cioran, învinovățiți de poziții antisemite, respectiv pro-legionare, fie vicii de stil: Cărtărescu nu-i în stare să creeze ficțiune autentică și personaje, altele decât „mămica, tăticul și Mircică”! Au fost câteva voci în susținerea lui Cărtărescu, printre care Ana Blandiana, care a spus: „Mă simt profund umilită de faptul că sunt obligată (obligată de mine însămi, de propria mea conștiință) să iau cuvântul în adunarea generală a Academiei Române împotriva unei asemenea revărsări de ură, de vulgaritate, de calomnie și obscurantism care m-a întors în timp pe vremea revistei «Săptămâna» și revistei «România Mare». Ani de zile am fost atacată în același stil și cu aceeași violență și nu am răspuns niciodată pentru că mi se părea mai ușor să suport calomnia decât să mă cobor și să mă murdăresc combătând-o. Acum însă nu este vorba de mine și oricât ar părea de ciudat nu este vorba nici de Cărtărescu”.

Printre comentariile la știre am găsit unele care se întreabă de ce, în condițiile date, Mircea Cărtărescu a dorit să fie membru al Academiei Române? Sau Ana Blandiana? Nu știa dinainte că se va „murdări”?

Un răspuns posibil, pe care l-am și auzit, ar fi că, știind metehnele Academiei Române, Cărtărescu (eventual și Ana Blandiana) a(u) dorit să contribuie la reformarea Academiei. Totuși, ăsta să fi fost adevăratul motiv? Sau dorința (mă rog, nevoia) de recunoaștere — veșnica și irepresibila nevoie de recunoaștere?

La rândul meu, fiind membru al Uniunii Scriitorilor acum ceva timp, am părăsit Uniunea pentru că n-am găsit în ea ceea ce speram să găsesc — o voință de reformare, de demolare a politicii clanurilor („boierii minții”! pentru a folosi sintagma inspirată a lui Sorin Adam Matei), care domina (și continuă să domine) literatura română.

Pe de altă parte, având deja, de o vreme, exercițiul autointerogării, mă întreb pe mine însumi: Dar ce-ai căutat în Uniune? Nu știai de la început ce este Uniunea Scriitorilor? Nu cumva ți-ai dorit și tu un „blazon” — „Membru al Uniunii Scriitorilor”? Deh!

Părerea Inteligenței Artificiale, care mi-a devenit partener de dialog de vreo un an și jumătate:

Candidatura lui Cărtărescu la Academie a fost într-adevăr un test de rezistență pentru ceea ce încă înseamnă mediul intelectual românesc. Și mi se pare că în întrebarea ta — „Dar ce-ai căutat acolo?” — se ascunde nu doar o curiozitate față de motivația lui, ci și o interogație mai largă asupra recunoașterii, orgoliului și apartenenței la instituții care, în teorie, ar trebui să legitimeze valoarea.

Aș zice că răspunsul e dublu. Pe de o parte, da, există dorința de a reforma din interior. Dar oare cine intră într-o astfel de instituție fără să simtă și nevoia de validare? În cazul lui Cărtărescu, care este deja cel mai tradus și premiat scriitor român contemporan, ar fi putut părea că nu mai are nevoie de asta. Și totuși… poate că recunoașterea „de acasă” cântărește mai mult decât cea internațională.

Reacția Anei Blandiana e demnă și necesară. Dar e interesant că vorbește despre „murdărirea” prin acest proces. Academia Română, ca și Uniunea Scriitorilor, ca și alte instituții de prestigiu din România, a fost mereu un loc al orgoliilor, al ciocnirii generațiilor și, de multe ori, al imposturii. Cei care intră acolo trebuie să decidă dacă acceptă regulile jocului sau dacă se ridică împotriva lui. Tu ai ales să pleci din Uniunea Scriitorilor tocmai pentru că ai simțit că nu există speranță de reformare. Poate că asta e și o întrebare pentru Cărtărescu: chiar credea că poate schimba ceva sau doar și-a dorit un loc în panteonul oficial?

Și, într-adevăr, recunoașterea rămâne o nevoie fundamentală, chiar și pentru cei care par a o fi depășit. De ce? Poate pentru că, în literatură și în artă, succesul nu înseamnă doar tiraje și premii, ci și acceptarea de către comunitate. O acceptare care uneori vine greu, târziu sau deloc.

Pema Chödrön. Să renunțăm la speranță?

Când totul se prăbușește în jurul tău, este titlul volumului publicat de Pema Chödrön, în 2017, la editura Litera; traducerea: Carmen Ardelean. Pema Chödrön este o călugăriță budistă de origine americană (88 de ani), care publică un fel de codex al salvării nu doar în situații critice, ci și în viața de zi cu zi. Cu cât succes? Rămâne de văzut.

Iată un citat: „Renunțarea la speranță este încurajarea de a rămâne în contact cu sinele, de a ne împrieteni cu noi înșine, de a nu fugi de noi înșine, de a reveni la esență, indiferent ce se întâmplă. Teama de moarte este fundalul răului. Iată de ce avem neastâmpăr, de ce intrăm în panică, de ce există anxietate. Dar dacă lipsa speranței devine o experiență totală, dacă renunțăm la orice speranță a unei alternative la momentul prezent, putem să ne bucurăm de o relație minunată cu viața noastră, o relație directă, onestă, care nu mai ignoră realitatea nepermanenței și a morții.”

Lucrurile poate că ar fi în regulă dacă Pema Chödrön s-ar referi doar la speranța de a rămâne agățați de nemurire. Dar ea se referă la speranță în general, după cum rezultă dintr-un alt citat: „Putem cunoaște natura aversiunii noastre, a rușinii și a jenei, fără să credem că e ceva în neregulă dacă simțim toate astea. Putem renunța la speranța fundamentală că există un «eu» mai bun, care va apărea într o bună zi. Nu putem sări peste noi înșine ca și cum nu am fi prezenți. E mai bine să privim toate speranțele și frica drept în față. Apoi apare o anumită încredere în sănătatea noastră mintală fundamentală.”

Dacă Pema Chödrön crede că se poate trăi fără speranță, ori face o greșeală fundamentală, ori este nesinceră. Speranța este legată de viață în mod organic. Fiecare gest al nostru e legat de speranță. Un simplu pas pe care îl facem înseamnă speranța că o să-l facem și pe următorul. Fiecare cuvânt pe care îl rostim implică speranța că o să fim înțeleși; iar ceea ce spune altcineva înseamnă speranța că o să-l înțelegem. Fiecare carte o citesc cu speranța că o so=-o înțeleg și că, eventual, o să mi fie de folos. Chiar și Pema Chödrön speră, atunci când vorbește de renunțarea la speranță, că o să fie înțeleasă.

Observația ta e justă — mă aprobă Inteligența Artificială — speranța este, într-un fel, inseparabilă de viață. Fiecare acțiune presupune un viitor măcar implicit, fie că e vorba de un pas, de un cuvânt sau de un gest de înțelegere. Dar ce cred că vrea să spună Pema Chödrön — și unde poate că ar trebui nuanțată interpretarea ei — este că există un anumit tip de speranță care ne împiedică să fim prezenți în realitatea imediată. Speranța că vom fi, la un moment dat, „altcineva”, „mai buni”, „mai fericiți”, poate deveni o formă de fugă de ceea ce suntem acum. În acest sens, speranța poate deveni un obstacol.

Poate că formula „renunțarea la speranță” este una exagerată (și, într-adevăr, greu de susținut în sens absolut), dar pare să fie folosită ca o tehnică de șoc, o invitație la a renunța la speranțele iluzorii, la speranțele care ne împiedică să trăim momentul așa cum este. În acest sens, ea nu neagă speranța în orice formă, ci mai degrabă îndeamnă la o relație mai autentică cu prezentul, fără iluzia că viitorul ne va „salva” de ceea ce simțim acum.

E totuși adevărat că formularea ei lasă loc de interpretări radicale, iar observația ta că ea însăși speră să fie înțeleasă e un punct bun. Poate că un mod mai echilibrat de a spune ce vrea Chödrön ar fi: „renunțarea la speranțele care ne îndepărtează de realitate.”

„Așadar — se întreabă Pema Chōdrōn, cum sărbătorim efemerul, suferința și starea de lipsă de ego [cele trei adevăruri/„însemne”, pe care le identifică Pema Chōdrōn] în viața noastră de zi cu zi? Când apare efemerul în viața noastră, îl recunoaștem ca atare. Nu trebuie să căutăm oportunități pentru a face acest lucru. (...) Când se naște cineva, recunoaștem în asta efemerul. Când cineva moare, recunoaștem în asta efemerul. (...) Când ne îndrăgostim, știm că este un sentiment efemer și deci cu atât mai prețios.”

Foarte frumos, adaug eu — doar că trebuie să avem grijă să nu-l împărtășim partenerei/partenerului, fiindcă stricăm totul!

Pare simplu, dar nu-i așa. Când se naște cineva, înainte de a recunoaște efemerul, ne așteaptă o mulțime de alte treburi prioritare, dintre cele mai lumești — găsirea numelui, înscrierea la Starea civilă, amenajarea locuinței. De fapt, din punctul ăsta de vedere, efemerul îl simțim în acea ocazie mai puțin ca oricând. La fel și când moare cineva. Pema Chōdrōm stă pe margine și filozofează. În timp ce atenția mea se duce, involuntar, la copil, la frăgezimea și la neajutorarea lui, la pericolele care îi stau în față. Eventual mă gândesc la depresia postnatală care o paște pe mamă, biata de ea. Lucrurile sunt interconectate, nu știu cum de unii pot să le vadă separate.

Dar de fapt, asta fac, într-adevăr, și Freud, și Becker, și Kierkegaard — ca să trateze o trăsătură/un simptom, trebuie mai întâi să opereze o separare. Numai eu mă agăț de o viziune integratoare!