Erich Fromm, Frica de libertate. Și curajul de a fi marxist

Azi-noapte, spre dimineață, am avut un (semi)coșmar. Eram într-un loc deschis, probabil pe o stradă, cu multă lume, în cea mai mare parte de calitate îndoielnică, cu mulți adolescenți, nu neapărat agresivi ci mai curând, cumva, încăpățânați, insistenți. Mă împresurau și voiau ceva — nu știu ce voiau. Am ajuns să mă îmbrâncesc cu unii dintre ei. Apoi mi-a ieșit în cale o doamnă între două vârste, decentă, complet diferită de mulțimea vulgară din jur, cu care am schimbat câteva cuvinte. I-am spus, contrariat: Doamnă, n-am lipsit din oraș decât o lună și jumătate, iar când m-am întors... Da, domnule, mi-a luat ea vorba din gură, contrariată la rândul ei, s-a întors totul cu susul în jos!

Zilele dinainte decurseseră lin, fără niciun incident. La fel și nopțile. Și atunci de unde visul ăsta cu „turbulențe”? Citisem de dimineață, îmi notasem câte ceva, „conversasem” în termeni amiabili cu IA... Citisem așadar. Dar ce citisem? Și deodată mi-am dat seama de unde visul: asta e, citisem din Erich Fromm!

Trebuie să spun că Frica de libertate (de fapt Fuga de libertate — Escape from Freedom în ediția americană, după ce fusese cu un an înainte, în UK, într-adevăr, The Fear of Freedom, de Erich Fromm, ed. Teora, 1998, trad. de Magdalena Măringuț) a fost pentru mine un fel de lectură horror. Am ajuns la ea pe linia logică Kierkegaard–Tillich–Ernest Becker–Huizinga–Yalom, urmărind soarta bietului om copleșit — pe bună dreptate — de frici/anxietăți de tot felul, de moarte, de viață, și, iată și de individuație, respectiv de libertate, la Fromm (căci idividuația se leagă — nu-i așa? — de libertatea personală i.e. de frica personală — de libertate). E vorba de libertatea pentru omul ca om! Nu pentru omul social. Cel puțin, asta așteptam eu de la Fromm. Și când colo, m-am trezit în față cu un tratat de sociologie proletară.

Fromm a publicat Frica de libertate în 1941, pe când era stabilit în America (din 1934), iar Germania se afla în plin nazism, drept care îi dedică un întreg capitol, „Psihologia nazismului”.

Fromm a fost psihanalist și adept al lui Freud. Până la un punct. Un adept rebel, care n-a ezitat să-și critice maestrul: „Principiul fundamental al lui Freud este de a considera omul ca o entitate, ca un sistem închis, înzestrat de natură cu anumite instincte condiționate fiziologic și de a interpreta dezvoltarea caracterului său ca o reacție la satisfacerea și frustrarea acestor instincte: în timp ce, în opinia noastră, calea principală de acces spre personalitatea umană este înțelegerea relației omului cu lumea, cu ceilalți, cu natura și cu sine însuși. Noi credem că omul este în primul rând o ființă socială și nu, așa cum presupune Freud, în primul rând suficient sieși și abia în al doilea rând având nevoie de alții pentru a-și satisface nevoile instinctuale.” (p. 243) Cum s-ar zice, latura socială.

Fromm m-a dus prin toate etapele istoriei, de la Evul Mediu, la Reformă, Capitalism (Marele Capital) și Socialism. De pe vremea Reformei reținem că într-o primă etapă Reforma a încurajat revolta țăranilor, pentru ca apoi să „dreagă busuiocul” în favoarea ordinii. „Clasele de jos, populația săracă a orașelor și în special țăranii, erau stimulați de un nou imbold spre libertate și o speranță înflăcărată de a pune capăt oprimării economice și personale în creștere. Ei aveau puțin de pierdut și mult de câștigat. Nu erau interesați de subtilitățile dogmatice ci mai degrabă de principiile fundamentale ale Bibliei, fraternitate și dreptate.” (p. 91) Să reținem deci, [țăranii] aveau puțin de pierdut și mult de câștigat. Pentru cineva din leatul meu asta sună al naibii de cunoscut: lanțurile!

Rămâne un mister cum de s-a impus Reforma — a lui Luther. în particular. „Sentimentul de venerație al lui Luther față de autoritate și dragostea lui pentru ea — spune Fromm — apar în convingerile sale politice. Deși a luptat împotriva autorității Bisericii, deși era plin de indignare împotriva noii clase cu bani — din ea făcea parte și pătura de sus a ierarhiei clericale — și deși a sprijinit, până la un punct, tendințele revoluționare ale țăranilor, totuși a postulat supunerea față de autoritățile laice în cea mai drastică manieră.” (p. 76)

La fel de inexplicabilă — la prima vedere — apare și priza pe care a avut-o la popor cealaltă Reformă, calvinismul: „Starea de angoasă, sentimentul de neputință și insignifianță și, mai ales, îndoiala cu privire la viitorul de după moarte reprezintă o stare a minții practic insuportabilă pentru oricine. Aproape nimeni care se izbește de această teamă nu ar putea fi liniștit, nu ar putea să se bucure de viață și să fie indiferent la ceea ce se întâmplă după aceea. O posibilă cale de a scăpa de această stare insuportabilă de incertitudine și de sentimentul paralizant al propriei insignifianțe este chiar trăsătura ce a devenit atât de proeminentă în calvinism: dezvoltarea unei activități frenetice și a unei dorințe de a face ceva. Activitatea, în acest sens, presupune o calitate compulsivă, individul trebuie să fie activ pentru a-și înfrânge sentimentul de îndoială și neputință. Acest tip de efort și activitate nu este rezultatul unei forțe interioare și al unei încrederi în sine; este o fugă disperată de angoasă.” (p. 84)

Și ajungem astfel, în incursiunea propusă de Fromm, și la Marele Capital. Și la mișcarea sindicală. „Această stare de lucruri [presiunea marelui capital asupra muncitorului] a fost oarecum echilibrată de sindicate. Ele n-au făcut doar să îmbunătățească situația economică a muncitorului, ci au avut un efect psihologic important, oferindu-i un sentiment de putere și însemnătate în fața giganților cu care acesta are de-a face. Din păcate, multe sindicate s-au transformat ele însele în organizații mamut în care există puțin loc pentru inițiativa membrului individual. El își plătește cotizația și votează din când în când, dar nu este decât o rotiță într-un mare angrenaj. Este de cea mai mare importanță ca sindicatele să devină organizații susținute prin cooperarea activă a fiecărui membru și prin organizarea lor astfel încât fiecare să poată participa activ la viața organizației și să se simtă responsabil pentru ce se întâmplă.” (p. 114) Pe măsură ce înaintezi în lectură ai tot mai mult senzația că ai în față un text nu de filozofie existențială ci de sociologie proletară, cum am spus deja. Fromm nu doar trece în revistă ci — activistul din el — se simte obligat să facă recomandări pe linie sindicală. Și nu numai.

„Singurătatea, frica și neliniștea rămân; oamenii nu pot răbda la nesfârșit. Ei nu pot continua să poarte povara «libertății față de»; trebuie să încerce să scape total de libertate, dacă nu pot evolua de la libertatea negativă la cea pozitivă. Principalele căi sociale de evadare în zilele noastre sunt supunerea față de un conducător, așa cum s-a întâmplat în țările fasciste și conformarea compulsivă [compulsive conforming] care este prevalentă în democrația noastră [occidentală, în particular americană].” (p. 119)

La un moment dat, tocmai când anunță că se vede nevoit să facă un ocol în logica expunerii sale ca să înțelegem mai bine cele ce urmează, m-am trezit că autorul atinge în sfârșit tema de interes maxim care m-a condus către lucrarea sa: raportarea la moarte (eventual și la libertate) a individului modern, ca individ, nu ca membru al unei categorii — mă rog, clase sociale. „[Freud] a presupus — observă Fromm — că instinctul de moarte își are rădăcinile într-o însușire biologică inerentă tuturor organismelor vii și de aceea este o componentă necesară și de neschimbat a vieții.” (p. 157) O observație cu adevărat importantă, pe care autorul însă, vorbind în termeni de distructivitate, o relativizează, cu argumentul că „nu numai că intensitatea distructivității variază mult la indivizii din cultura noastră, dar ea are o pondere inegală și în grupuri sociale diferite”. Iarăși grupuri sociale, clase!

„Epoca noastră neagă pur și simplu moartea și odată cu ea un aspect fundamental al vieții. În loc să permită conștientizarea morții și să facă eforturi ca ea să devină unul dintre cele mai puternice stimulente pentru viață, baza solidarității umane și o experiență fără de care bucuria și entuziasmul pierd în intensitate și în profunzime, individul este forțat s-o refuleze. Dar, așa cum se întâmplă mereu cu refularea, prin îndepărtarea lor din fața ochilor, elementele refulate nu încetează să existe. Astfel, teama de moarte își trăiește prin noi o existență nelegitimă.” (p. 207) Fromm lasă astfel loc unei posibile abordări viitoare a perisabilului în viața noastră, care permite o evitare a „catastrofei” de la capătul drumului, care ne copleșește în ziua de azi.

Și iată și un instrument, rămâne de văzut cât de la îndemână în viitor: „Omul duce lipsa singurei satisfacții ce-i poate da adevărata fericire — experiența activității prezente — și aleargă după o fantomă care-l lasă dezamăgit imediat ce crede că a prins-o — fericirea iluzorie numită succes.” (p. 220) Fromm trece sub tăcere utilitatea „activității prezente”, lăsând să se înțeleagă că orice activitate este viabilă atîta vreme cît îți face plăcere.

Sociologia proletară se dovedește însă a fi irezistibilă, astfel că Fromm se întoarce (compulsiv!) la ideile lui marxiste, fără a se sinchisi de neconcordanța cu tema enunțată încă din titlu: „Caracterul irațional și neplanificat al societății trebuie să fie înlocuit de o economie planificată, ce reprezintă efortul planificat și conjugat al societății ca atare. Societatea trebuie să stăpânească problema socială în maniera tot atât de rațională în care a stăpânit natura. O condiție pentru asta este eliminarea dominației secrete a celor care, deși puțini la număr, exercită o mare putere economică, fără nicio responsabilitate față de cei a căror soartă depinde de deciziile lor. Putem numi această nouă ordine cu numele de socialism democratic, dar numele nu contează.” (p. 228)

Socialismul lui Fromm se menține în zona dezideratului, căci, iată, are „în minte Rusia, unde socialistul a devenit un cuvânt amăgitor; deoarece, deși socializarea mijloacelor de producție a avut loc, de fapt marea masă a populației este manipulată de o puternică birocrație; aceasta împiedică în mod necesar dezvoltarea libertății și a individualismului, chiar dacă controlul guvernamental poate fi realmente în interesul economic al majorității oamenilor.” (p. 229)

Încheindu-i-se viața în 1980, n-a mai apucat Fromm să vadă colapsul economiilor planificate. Dar nici nu știu ce să zic: s-ar fi bucurat? Nu s-ar fi bucurat? Rămâne un mister.

Condiția omului modern — de la Erich Fromm citire

„Omul duce lipsa singurei satisfacții ce-i poate da adevărata fericire — experiența activității prezente — și aleargă după o fantomă care-l lasă dezamăgit imediat ce crede că a prins-o — fericirea iluzorie numită succes.”

Asta e ceea ce crede Erich Fromm (Frica de libertate, p. 207), că ar fi sensul vieții pentru omul modern; după ce, anterior, vorbise oarecum apreciativ despre condiția omului în Evul Mediu, când știa ce este și cărei comunități îi aparține — breaslă sau ce-o mai fi fost!

Am avut un vecin în vârstă, pensionar desigur, care toată ziua nu făcea altceva decât să meșterească prin curte — mai punea câte o scândură la unul din șoproanele pe care le avea (cel mai probabil inutile), mai bătea câte un cui, mai tăia câte o creangă la un pom, mai tundea câte un petic de iarbă și tot așa, zi de zi, de dimineață până seară. Într-o zi mi-a spus că dacă nu și-ar fi găsit ceva de lucrat după pensionare, ar fi fost de mult un om mort. Părea satisfăcut de „experiența activității prezente” atunci când mi-a spus asta. S-ar putea deci concluziona că îi plăcea ceea ce făcea (în sensul lui Erich Fromm). Apoi a început, încet-încet, să se înstrăineze, s-o ia razna, cum li se întâmplă multora pe măsură ce înaintează în vârstă. A început să ne boscorodească, cu regularitate, pentru că îi cad în curte, toamna, frunze din copacii noștri, să ne acuze că „îl dușmănim”, să ne ceară să tăiem un anumit copac despre care credea el că e „toxic” etc. Ultima ispravă pe care a făcut-o a fost să înalțe între curțile noastre o gard înalt, de tinichea, de peste doi metri, ca să nu ne mai vedem. Apoi a murit, singur, pe la nouăzeci de ani.

Dar Fromm zice că noi, în epoca modernă, nu suntem autentici, că trăim în singurătate, că acționăm conform unei imagini pe care o are societatea despre noi (și pe care noi o adoptăm, desigur), că alergăm după lucruri, după succes, așa cum spune în citatul de mai sus.

Și mai zice Fromm, apropo de purtarea prietenoasă la care este „constrâns” individul pentru a fi acceptat în societate (v. de pildă atitudinea amabilă a personalului dintr-un supermarket, sau poate PR sau mai știu eu ce: „Fără îndoială, în multe cazuri, persoana este conștientă că face numai un gest [zâmbet profesional]; în majoritatea cazurilor, totuși, ea își pierde această conștiență și, astfel, și capacitatea de a distinge între pseudo-sentiment și prietenie spontană.”

Autorul deplânge deci pierderea prieteniei autentice. După mine însă, e destul să intri într-un magazin din prezent și să compari cu ce a fost pe vremea comunismului, dacă ai apucat-o, ca mine, când în magazine nu întâlneai decât vânzători cu mutră acră, ba chiar și cu aere de superioritate. Să fie oare atât de rău că zâmbetul „profesional” devine cu timpul o a doua natură?

Îmi aduc aminte de memoriile lui Romulus Rusan publicate după o călătorie de câteva luni în America, prin anii ’70, cred — America Ogarului Cenușiu. Povestea Rusan că a fost șocat de faptul că toată lumea în America zâmbea. Și s-a întrebat, el, om inteligent și educat, oare cum ar reacționa unul din zâmbăreții americani dacă l-ar lovi în față cu pumnul? Am fost la rândul meu șocat să aud așa ceva: ce înseamnă să te trezești în fața unei realități (americane), cu care nu ești obișnuit, după o anormalitate stridentă în țara ta!

„Prin acceptarea acestui standard, individul a devenit slăbit; gândirea lui este sărăcită și searbădă”, mai zice Erich Fromm. Poftim de mai înțelege ceva!

„Scopul” emoțiilor

Deși un scop ultim al lumii și al vieții nu există (sau, poate, nu este cunoscut încă), totuși natura nu creează nimic fără un scop, gratis, scopul primordial fiind acela de a perpetua viața. Natura nu este redundantă, nu creează nimic de prisos; uneori poate să pară că nu creează nici strictul necesar — dar asta-i altă discuție. Dimpotrivă, este cât se poate de „econoamă”, de „zgârcită” în chivernisirea resurselor. (Doar omul a devenit risipitor; dar omul deja se situează c-un picior în afara naturii).

De aceea, nici emoțiile și senzațiile nu puteau să fie „inutile”, nu puteau să fie un simplu capriciu. Simțim plăcere doar de dragul plăcerii? Bucurie, doar de dragul bucuriei? Frică, doar ca să ne torturăm? Zicala „durerea este prietenul nostru” a apărut probabil cu mult înainte ca științele cognitive și neuroștiințele să înceapă să „sape” în domeniu. Durerea e prietenul nostru pentru că ne atrage atenția că este cazul să acționăm. Dar alte emoții?

Proverbe anticipative
Înțelepciunea populară (românească) a recunoscut — involuntar — utilitatea emoțiilor atunci când a creat proverbe precum „Fuga-i rușinoasă da-i sănătoasă!”, sau „Capul plecat sabia nu-l taie!”. (Hm!)

Aici deschid o paranteză, fiindcă nu puteam să mă împac prea ușor cu gândul că (doar) românii pot avea niște zicale atât de rușinoase. Drept care am apelat la Inteligența Artificială. Răspunsul IA a fost următorul: da, există echivalente și în alte culturi pentru „Fuga-i rușinoasă, da-i sănătoasă”. În engleză: „He who fights and runs away lives to fight another day.” (Cine fuge azi, poate lupta mâine.) În spaniolă: „El que huye, vive para luchar otro día.” (Cine fuge trăiește pentru a lupta altă zi.) În japoneză: „Nigeru ga kachi.” (A fugi este o victorie.) În franceză: „Qui fuit peut revenir.” (Cel care fuge poate să revină.)
Există echivalente și pentru „Capul plecat sabia nu-l taie”. În engleză: „Better bend than break.” (Mai bine te îndoi decât să te rupi.) În rusă: „Голова, склонённая к земле, меча не боится.” (Capul plecat nu se teme de sabie.) [Ca să vezi, de unde au împrumutat românii!] În chineză [verifice cine poate!]: „识时务者为俊杰” (Shí shí wù zhě wéi jùn jié) (Cel care se adaptează la vremuri este înțelept.) În arabă: „...” (Îndoaie-te în fața furtunii, și va trece.) Închei paranteza: putem să fim liniștiți!

Așadar, „utilitatea” sentimentului de frică (și, eventual, de umilință) a fost încă din vechime valorizată în „sfaturi utile”.

Ce spun profesioniștii
Din Inteligența emoțională, de Daniel Goleman (ed. Curtea Veche, 2001, trad. Irina-Margareta Nistor), aflăm că „scopul” sentimentelor/emoțiilor este studiat de multă vreme în psihologie. Acesta a ajutat specia noastră să evolueze de-a lungul ultimelor 50.000 de generații. Emoțiile provoacă reacții fiziologice. De exemplu, la frică, sângele se duce cu precădere în mușchii mari ai corpului, dându-ne senzația că „ne-a stat inima în loc”, și ne ajută s-o luăm la fugă. Până și banala ridicare din sprâncene, provocată de surprindere, cică are o finalitate: aceea de a ne mări câmpul vizual! Ca să vezi!... Mă rog, toate nu sunt decât speculații; dar în același timp ne arată că „finalitatea” sentimentelor/emoțiilor a fost/este deja de multă vreme luată în considerare.

„Principala funcție a tristeții este ajutorul dat pentru adaptare în cazul unei pierderi importante, cum ar fi moartea cuiva apropiat sau o mare dezamăgire. Tristețea aduce o scădere a energiei și a entuziasmului față de activitățile vieții, în special față de divertisment sau față de plăceri, iar adâncimea ei și intrarea în depresie duce la o scădere a metabolismului. Această retragere introspectivă creează ocazia de a jeli o pierdere sau o speranță goală și de a conștientiza consecințele acestora pentru viața cuiva, iar pe măsură ce energia revine, se conturează noi începuturi. Această pierdere de energie se poate să-i fi ținut pe oamenii triști — și vulnerabili — în apropierea casei, unde erau mai în siguranță.” (Op. cit., p. 22)

O spune și Antonio Damasio (Simțire și cunoaștere, ed. Humanitas, 2024, p. 75) definind emoția: „grupul de acțiuni interne subsecvente și involuntare (de exemplu, contracții ale mușchiului neted, modificări ale ritmului cardiac, respirației, secrețiilor hormonale, expresiilor faciale și poziției corpului) și care sunt declanșate de anumite percepții. Rolul (s. mea) acestor acțiuni emoționale este de regulă să sprijine homeostazia, înlăturând amenințările, de exemplu (prin frică sau furie), sau semnalând stările de bine (prin bucurie).”

Ce aș putea să mai adaug?... Sentimentul de iubire este legat de atracție și de perpetuarea speciei, o știe oricine. Repulsia are rolul de a ne îndepărta de un pericol și de a ne reda starea de bine. De aceea unele mirosuri ne plac, de pildă, iar pe altele le găsim respingătoare — pentru a ne îndepărta, pentru a nu veni în contact cu sursele lor. Ș.a.m.d.

Senzațiile și evoluția
Vorbind de astă dată despre senzații, Damasio spune: „Așa cum văd eu lucrurile, remarcabila extindere și promovare a uneia dintre opțiuni — cea a configurațiilor care favorizează viața — în detrimentul alternativei asociate cu durerea și suferința, s-a datorat senzațiilor, deci până la urmă s-a datorat conștiinței. Toate senzațiile sunt conștiente și, în timp ce senzațiile dezagreabile semnifică situații care obstrucționează și periclitează viața, cele plăcute identifică situațiile care ajută viața să prospere. În absența senzațiilor/conștiinței, mecanismele asociate cu prosperitatea nu s-ar fi bucurat de o preferință atât de copleșitoare.” (Op. cit., p. 78)

Universalitatea emoțiilor/percepțiilor
La obiecția că emoțiile sunt subiective și că n-ar fi îndreptățit să presupunem că o emoție anume ar trebui să aibă la toate persoanele același efect, răspunsul meu este următorul, pornind de la percepții. Mi s-ar părea o inconsecvență nefirească (din partea naturii) ca o aceeași emoție să aibă efecte diferite la persoane diferire; nu calitatea poate să difere de la o persoană la alta ci doar cantitatea. De asemenea, ar fi o inconsecvență inexplicabilă ca doar unele emoții să aibă o funcție, și altele nu. La fel, în cazul percepțiilor, cel puțin din perspectiva universalității acestora.

„Stele verzi”
Să luăm de pildă percepția culorilor. Există expresia „a vedea stele verzi”, folosită atunci când cineva se lovește (ceva mai tare) la cap. Verzi să fie? De ce nu galbene? Sau roșii? Toată lumea e de acord că stele respective sunt verzi!... Aici avem maximum de subiectivitate. Trăirile noastre intime — percepțiile, senzațiile — nu pot fi comparate pentru că nu pot fi măsurate și nici măcar descrise. Specialiștii le-au denumit qualia. Cum ar putea fi descrisă (cuiva lipsit de vedere, să zicem, încă de la naștere) culoarea albastră, sau roșie? Multă lume speculează că ceea ce văd eu roșu, altul poate că consideră albastru; că ar putea fi o simplă chestiune de terminologie. Asocierea culorii cu lungimea de undă a luminii nu are nicio relevanță. Și nici semnalul electric care pornește de la senzorii optici și ajunge la creier. Teza mea e că ceva atât de aleatoriu n-ar putea exista. Natura acționează pe principiul efortului minim, așa cum am mai spus. Or, ar fi total în contradicție cu acest principiu, ca natura să „repartizeze” percepții diferite ale culorilor la diferiți indivizi. Ar fi un efort suplimentar și inutil; dacă nu chiar păgubos. Așa că da, avem subiectivitate (și la emoții/sentimente), dar până la un punct.