sâmbătă, 27 ianuarie 2024

Tutuiala la români. Tu-ul multifuncțional

Dumneavoastră... dumneata... matale... mata... tu (ș.a.m.d.) — un univers întreg de apelative marchează, ba chiar stabilește o încrengătură complicată de raporturi între cetățenii României de astăzi și dintotdeauna. O lume întreagă de ierarhii, orgolii, lingușeli, comenzi, resemnări, ba chiar și revolte (mocnite), pe care unui străin care ia contact cu realitățile românești i-ar fi de bună seamă greu s-o deslușească.

Tutuiala publicitară
Am primit acum ceva timp, într-un singur plic, două scrisori de la o companie de telefonie. Una dintre scrisori, semnată „Echipa”, mi se adresa cu „[Compania] face acum primul pas, numai pentru tine!” Cea de-a doua scrisoare, semnată de directorul general, anunța „primul pas pe care-l facem către dumneavoastră”.
Primul mod de adresare — dintre cele de mai sus — este un fel de tu publicitar, impersonal, de la Echipă (văzută ca anonimă chiar și reprezentată de o singură persoană) la individ, menit să sugereze că Echipa este atât de apropiată de client, încât acesta din urmă este primit cu brațele deschise „în familie”! Și că pentru el compania este un club ultra-select de care nu va regreta că s-a atașat! Nu mă îndoiesc că managementul companiei a făcut studii de comunicare din care să fi reieșit că clientul standard arde de nerăbdare să devină membru al clubului ultra-select al companiei. Se poartă. Nu practică oare companiile team–building-ul? De ce n-ar fi și un team–building sui generis, extins, în care să fie cooptat și clientul? Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu, într-una din emisiunile „Altfel” de la postul Realitatea TV, s-au arătat contrariați de această bătaie pe burtă între companie și client, nouă în peisajul publicității românești, ale cărei rădăcini nu și le puteau explica.

Pesemne însă că aceleași studii arată că pe lângă clienții câștigați cu tutuiala publicitară, există și alții, mai tradiționaliști, ne-standard, să spunem (e.g. Liiceanu & Pleșu), care, acceptând și ei serviciile companiilor, preferă totuși adresarea tradițională, de bună-creștere, cu dumneavoastră, venind de la o persoană de rang înalt (director general, să zicem). De ce și-ar asuma compania riscul să-i piardă printr-un exces de familiarism? Dar dacă numărul lor nu-i de neglijat?

Rămâne de văzut cum se vor așeza lucrurile. Ce va prevala în final: cultura tradițională românească sau noua cultură trendy, à l’americaine? Cine știe, poate că la un moment dat se va isca un curent retro!

Tutuiala seniorială
E un fapt general acceptat în cultura românească: adulții/vârstnicii li se adresează celor tineri (mai tineri) cu tu, în timp ce tinerii li se adresează celor dintâi cu dumneavoastră. Chiar și atunci când nu se cunosc nemijlocit. S-ar putea pune întrebarea: Până la ce diferență de vârstă este aplicabilă „regula”? În mod cert însă, întrebarea nu-i de natură să stârnească preocupare. Ar mai fi apoi întrebarea: Care este vârsta maximă a celui mai tânăr începând de la care „regula” ar trebui să înceteze să se aplice? Răspunsul este și de astă dată simplu: de la caz la caz.
În ce mă privește, la serviciu am evitat pe cât posibil tutuiala. Până la o limită — pe măsură ce în institut soseau, angajați, noi și noi promoții — la care începeam să apar în propriii ochi drept caraghios, mai catolic decât papa. De! nu te poți sustrage la nesfârșit „culturii” viguroase a tutuielii!
Am avut însă tineri colegi care, de departe fără a pretinde reciprocitate, mi-au cerut să-i tutuiesc. Și, într-un fel, i-am înțeles. La rândul meu, n-aș concepe ca fostul meu profesor de matematică din liceu, și diriginte (care trăiește încă și are 93 de ani!), să mi se adreseze cu dumneavoastră, tot așa cum n-aș fi conceput nici ca ceilalți profesori, atâta vreme cât au trăit, să mi se fi adresat cu dumneavoastră. Mie, celui devenit între timp matur/vârstnic.

Tutuiala ciocoiască
Ginerele unui prieten de-al meu și-a început cariera de inginer la o firmă relativ bine situată pe emergenta piață liberă românească. Unde a fost angajat la intervenția soției prietenului, adică a soacrei sale. I s-a dat, pentru început, un salariu bunicel, era la locul lui și respectuos cu socrii, locuia în casa lor, se întorcea înfometat de la serviciu, i se punea demâncare în farfurie, la sfârșit spunea Mulțumesc pentru masă, mamă, li se adresa cu dumneavoastră: dumneavoastră, tată, dumneavoastră, mamă... Apoi i s-a mai mărit salariul, drept care a început să-l tutuiască pe socru-său. La următoarea mărire de salariu a început să mă tutuiască și pe mine; probabil în calitate de prieten al socrului său, așa, de dragul nediscriminării. Soacrei sale încă i se mai adresa în acel moment cu dumneavoastră; la fel și soției mele; că de! erau doamne. Apoi și-a găsit de lucru la o firmă străină, cu un salariu de manager. Și odată cu asta nimeni în jurul său n-a mai meritat apelativul dumneavoastră. Omul se ajunsese. Dar adevărata prosperitate probabil că abia urmează. Mai durează până se va așeza într-un jilț poleit cu aur și se va uita la ceilalți ca la niște gângănii, precum Gigi Becali.

Tutuiala ciocoiască nu-i legată însă strict de avuție. O practicau și nomenclaturiștii regimului comunist. Și, cu siguranță, ai oricărui regim dictatorial. Ca și grupurile mafiote de pretutindeni.
Întâmplarea a făcut să-l cunosc pe Ion Iliescu în calitate de director al Editurii Tehnice, prin ’85, unde am publicat, la finalul „cunoștinței” noastre, o carte de știință, chiar în vara lui ’89. A început, firește, prin a mi se adresa cu dumneavoastră, apoi, foarte rapid a dat-o pe mata, sfârșind prin a mă tutui. Deși nu-i mai în vârstă decât mine cu mai mult de opt ani; sau pe-acolo.
Fenomenul nu era nou pentru mine. Printre altele, aveam s-o aud și pe Ana Blandiana amuzându-se peste ceva vreme cu faptul că fusese tutuită de Silviu Brucan pe vremea când o curta să accepte să se alăture grupului nou-instalat la putere, pe la începuturi, imediat după decembrie ’89, când încă acel grup trăia cu senzația că l-ar avantaja să capete un plus de legitimitate prin cooptarea unor figuri proeminente/disidente din timpul vechiului regim. (În treacăt fie zis, ulterior n-au mai simțit această nevoie. Chiar deloc.) Statutul ei de poetă de prestigiu în România nu l-a împiedicat pe bătrânul tartor (fost) comunist să marcheze, prin particula magică tu, distanța dintre cel slab (în sens simili-mafiot) și adevăratul deținător al Puterii.
Căci în ultimă instanță, ceea ce contează în raportul de „subordonare” de la tutuitor la tutuit este puterea. Indiferent că i-o conferă banul sau poziția în nomenclatură.

Tutuiala ierarhică
De prisos să mai adaug că tutuiala ierarhică se încadrează în aceeași categorie ce are drept sursă puterea. Reală sau iluzorie. Dar — important — acceptată de ambele „părți”. Nu știu cum mai stau lucrurile în armata actuală (compatibilă cu NATO!), ca să mă limitez la un singur exemplu. Dar îmi amintesc perfect, cu prilejul concentrărilor (abuzive) de odinioară, cum se adresau ofițerii unul altuia. Era de-ajuns o diferență de o singură stea pe epolet, și colonelul i se adresa locotenent-colonelului cu tu, în timp ce acesta din urmă i se adresa celui dintâi cu dumneavoastră. Fără ca vreunuia să i se pară ceva nefiresc. Și totuși era al dracului de nefiresc!

Tutuiala mârlănească
Nu vorbim aici de tutuiala între persoane, îndeosebi tinere, de aceeași vârstă sau de vârste apropiate, între care tutuiala are perfectă legitimitate. Observați însă incidentele de prin mijloacele de transport în comun. Puteți auzi destul de frecvent (indiferent de vârstă): Vreți dumneavoastră să vă deplasați puțin mai înainte, mai este ceva loc acolo la mijloc... Du-te dumneata acolo dacă ți se pare că-i loc, eu trebuie să cobor la prima stație!... Dacă ai avea mata un pic de educație n-ai vorbi așa!... Educație, auzi la el! Bine că ai tu educație!... Gradația către degradarea relațiilor, la români, este incredibil de abruptă. Unii spun: temperament latin. Eu îi spun mârlănie.
Este limpede că, departe de universalul you din spațiul anglo-saxon (deși chiar și acolo există nuanțe — perceptibile), tu-ul neaoș este, cu excepțiile de rigoare de la începutul paragrafului, vădit și apăsat depreciativ. De aceea mi se pare că mârlănia, exprimată prin tutuială (dar și prin nenumărate alte ingrediente) este la ea acasă pe așa-zisele forumuri de pe Net. Iată o mostră:
theMask [fiindcă așa se prezintă forumiștii în majoritatea zdrobitoare a cazurilor: A! dacă o dăm anonimă, atunci da, semnez și eu!] îl apostrofează pe Dinu Patriciu: Hai sik tir Dinule, nu mai poți tu de grija țărișoarei tale dragi! De aia ai vândut Rompetrolul la ruși (în spatele Kazmunai sunt rușii, kazahii sunt niște marionete). Tu n-ai decât grija ta și a progeniturilor tale, Păturiciule!
Las la o parte miezul „dezbaterii” și anume că este foarte puțin plauzibilă pretenția lui Dinu Patriciu că își dorește spargerea monopolului Romgaz „din dragoste de țară”. Încerc doar să-mi imaginez în ce măsură i s-ar mai adresa „viteazul” theMask pe același ton lui D.P. dacă s-ar afla față în față. Fiindcă mi se pare de neacceptat ca bătaia pe burtă să se justifice doar prin anonimatul preopinenților și prin distanța dintre ei. Inclusiv fizică. Și sunt pline forumurile de asemenea „viteji”. La fel stau lucrurile și în relațiile „interne” dintre forumiști. Orice încercare de a institui un dialog civilizat se ciocnește invariabil (cu infime excepții) de tutuiala mârlănească. Atâta vreme cât tu-ul autohton este, în mod indubitabil, în context, depreciativ, nu mă va convinge nimeni că pe Net el are altă coloratură. Și nu mă va putea convinge nimeni că se comunică mai bine via tu, așa cum par să sugereze unii, chiar și atunci când nu sunt animați de intenția de a-și înjosi interlocutorul ci doar de a înlătura, să zicem, tradiționalul tu seniorial.

(Articol publicat inițial, în feb. 2008, pe blogul WordPress „Impresii și opinii”, desființat)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

De ce n-a primit Kundera Premiul Nobel

O informație dintr-un articol semnat de Cătălin Tolontan, dedicat comemorării a 25 de ani de la moartea ziaristului Ioan Chirilă, ne trimit...