Pornind de la un basm: „Fata babei și fata moșneagului”

Nu-mi amintesc impresia pe care mi-a făcut-o basmul „Fata babei și fata moșneagului” la prima lectură. Probabil, la fel ca toți ceilalți copii, am fost impresionat de generozitatea fetei moșneagului, de cumințenia ei și am jubilat la triumful ei asupra fetei rele și urâte a babei. La următoarele lecturi însă, o stranie suspiciune s-a născut în mine.

Ce se întâmplă de fapt în basm?... Alungată de acasă de însuși tatăl ei (oribil gest, pe care l-am condamnat încă de copil, neputându-mă obișnui cu gândul că un bărbat își poate neglija, ba chiar ostraciza copilul de hatârul unei femei străine), la îndemnul babei, nevasta lui de-a doua, care nu suporta în preajma ei concurență — la însușiri la care ea era deficitară —, fata moșneagului, deși „frumoasă, harnică, ascultătoare și bună la inimă”, este nevoită să ia drumul pribegiei. În peregrinările ei fără nicio țintă, întâlnește „o cățelușă, bolnavă ca vai de capul ei și slabă de-i numărai coastele”, care îi cere ajutorul promițându-i în schimb o recompensă. Cândva. Fata moșneagului o spală și o îngrijește. În cale îi iese apoi un superb păr înflorit, dar plin de omizi, pe care, la rugămintea acestuia, fata moșneagului îl curăță de omizi și de uscături. După care întâlnește o fântână mâlită și părăsită. Fata „rânește fântâna și-o grijește foarte bine”, urmând să primească de asemenea, cândva în viitor, o recompensă. Pașii o poartă apoi în preajma „unui cuptor nelipit și mai-mai să se risipească”, pe care îl repune în stare de funcționare. În final ajunge la Sfânta Duminică, o bătrână tare cumsecade, care acceptă să-i dea „sălășluire”, cerându-i doar să vadă de gospodărie și să-i „laie copilașii”. Copilași care se dovedesc a fi „o mulțime de balauri și de tot soiul de jivine mici și mari”, de care însă fata nu se sperie ci, „tare în credință și cu nădejdea la Dumnezeu, le ia pe câte una și le lă și le îngrijește cât nu se poate mai bine”. Iar Sfânta Duminică, recunoscătoare, o trimite în pod să-și aleagă, drept simbrie, una din lăzile ce se află acolo. Lăzile sunt foarte diferite între ele, unele mari și arătoase, altele mici și prăpădite. Fata, nefiind lacomă, „ș-alege pe cea mai veche și mai urâtă dintre toate”. (Alegere la care, în treacăt fie zis, Sfânta Duminică se uită cam chiorâș; de unde se poate deduce că 1) conta pe alegerea unei lăzi mai arătoase; 2) nu făcea darul chiar din tot sufletul — v. mai jos.)

După care, părăsind-o pe Sfânta Duminică, o pornește pe calea întoarcerii la casa părintească. Bineînțeles, pe drum nu întârzie să se arate și recompensele: cuptorul dres de fată îi oferă „plăcinte crescute și rumenite” (cu toate că nu reiese de nicăieri că plăcintele erau pentru ea); fântâna îi oferă „apă limpede cum îi lacrima, dulce și rece cum îi gheața”, plus un bonus de „două pahare de argint”, pe care le ia cu sine (deși nu reiese foarte clar că îi erau destinate); părul îi iese în cale cu „pere galbene ca ceara de coapte ce erau, și dulci ca mierea”; și, în final, cățelușa o întâmpină purtând la gât „o salbă de galbeni pe care i-o dă fetei [un fel de a spune; de fapt, fata este cea care consideră că i se cuvine și o ia], ca mulțumită pentru că a căutat-o la boală”... Ajunsă acasă, fata moșneagului îi oferă tatălui ei (ca recompensă că a alungat-o de acasă!) cele două pahare de argint și salba de galbeni; după care deschid împreună lada primită de la Sfânta Duminică și au surpriza uriașă să vadă ieșind din ea „nenumărate herghelii de cai, cirezi de vite și turme de oi”. Ceea ce, cum era și firesc, stârnește invidia mamei vitrege, care se grăbește s-o trimită la rându-i pe fata ei cea slută și leneșă să refacă traseul fetei harnice și frumoase, doar-doar s-o pricopsi și ea. Inutil să mai spunem că fata babei, îngâmfată și plină de dispreț, procedează exact invers decât fata moșneagului și are parte de deznodământul cel mai rău cu putință.

Cu deosebire sub regimul comunism, ori de câte ori am recitit basmul, m-a urmărit senzația dezagreabilă că, departe de a fi dezinteresată în toate faptele ei bune, fata moșneagului are un țel precis (și deloc onorant), acela de a obține recompense. Dar mai ales am privit cu mult scepticism atenția pe care fata o acordă lighioanelor din ograda Sfintei Duminici. Acest devotament al fetei față de niște făpturi dezgustătoare mi s-a părut suspect și l-am asemuit involuntar serviciilor pe care colaboraționiștii le ofereau regimului comunist, ca mărturie a atașamentului lor, în schimbul unor favoruri așteptate (și în cele mai multe cazuri și primite). Deși, în treacăt fie zis, n-am fost niciodată foarte convins că faptele lor reprobabile de colaboraționism le tulbură până într-atât conștiința încât să le perceapă drept sacrificii.

Astăzi problema colaboraționismului nu se mai pune; sau, în orice caz, nu se mai pune în acei termeni din trecut. Mă nedumerește însă în continuare cultivarea, fie și involuntară, a binelui făcut în vederea unei recompense. Nu îmi este greu să admit că personajul „Fata Moșneagului” poate fi inocent în tot ceea ce întreprinde. Dar structura basmului în ansamblu mi se pare de natură să încurajeze un comportament meschin: fac bine dar (mă) aștept să fiu recompensat. Nu vreau să fac nicio paralelă cu creștinismul, căci și acolo practica este aceeași: după faptă, și răsplată; dacă nu în timpul vieții, atunci cu siguranță în viața de dincolo de moarte.

Natura umană nu-i altruistă, fără doar și poate. Dar cred că omul nu se va abate din calea autodistrugerii, pe care pare să și-o fi ales, decât în momentul când va începe să cultive gestul generos ca o valoare în sine. Începând încă de la basmele care îi călăuzesc primii pași în viață.

(Articol publicat inițial, în dec. 2017, pe blogul WordPress, „Impresii și opinii”, desființat)