Am fost convins că mare parte din acești oameni, dacă au ajuns, ca mine, la vârsta a treia, confundă starea de bine „de pe vremuri”, percepută retroactiv (fiindcă nu-i deloc sigur, dacă nu de-a dreptul îndoielnic, că au resimțit-o și atunci), cu binele propriei lor tinereți pierdute. Se pare însă că asta nu-i singura explicație. Joachim Gauck explică fenomenul cu o remarcabilă claritate și putere de convingere. De aceea am reprodus mai jos lungi pasaje din cartea, Iarnă-n vară, primăvară-n toamnă, apărută recent la editura Curtea Veche, 2013, în traducerea lui Michael Astner.
O ultimă remarcă. În ciuda diferenței de nivel de trai, se pare că situația din fosta Românie „socialistă” seamănă izbitor cu cea din fosta Republică Democrată Germană (RDG), așa cum se creionează aceasta din cartea lui Gauck, cel puțin prin grotescul măsurilor instituite de regimul comunist pentru îngrădirea drepturilor omului — vezi „închiderea” unui oraș din RDG pe durata primei vizite a unui președinte al Republicii Federale; sau interdicția locuitorilor de a deschide ferestrele propriilor lor locuințe pe „traseul prezidențial”: similitudinea cu interdicțiile de pe „traseele” ceaușiste; cu deosebirea că acestea erau, cel puțin în București, zilnice. (Asupra acestor aspecte voi reveni.)
„Încă îmi mai amintesc cum exproprierea «capitaliștilor» trebuia să înaripeze speranța de dreptate a săracilor și cum, foarte repede, ne-am confruntat apoi cu o realitate în care nu exista, ce-i drept, nicio nouă dreptate, în schimb asistam la o nouă punere în scenă a unui joc vechi, în care puterea celor puțini triumfa asupra neputinței tuturor celorlalți.(Articol publicat inițial, în sept. 2013, pe blogul WordPress „Impresii și opinii”, desființat)
Încă mai știu cum «exproprierea expropriatorilor» (inspirată de Marx) a fost urmată de exproprierea tuturor (inspirată de Lenin). Până la urmă, rețeaua de întreprinderi mici și mijlocii, crescută timp de secole, dispăruse din Saxonia și Turingia, iar gospodăriile țărănești fuseseră transformate împotriva voinței proprietarilor în mari unități de producție. Întreprinzătorii și țăranii independenți deveniseră angajați dependenți ai întreprinderilor și muncitori agricoli. Iar muncitorilor, tocmai «partidul muncitoresc» le furase sindicatele libere și le transformase în instrumente ale puterii de stat. Fără drepturi politice și fără economie liberă, dispăruseră apoi și angajamentul personal, simțul responsabilității, inițiativa antreprenorială și spiritul de inovație. O deposedare la prima vedere economică adusese cu sine o deposedare culturală și politică.
Ruinen schaffen ohne Waffen [«Ruine să creăm fără arme»] — era jocul de cuvinte cu care făceam, pe vremea RDG-ului, haz de necazul devastării vechilor orașe istorice. Cu societatea, domnia partidului unic a reușit ceva asemănător. Mai întâi, a luat cu japca banii și proprietățile, apoi drepturile cetățenești, cele ale omului, justiția independentă și judecătorii independenți și a îngropat libertatea din economie, din artă și cultură. Fenomenele de înstrăinare din societate au întrecut cu mult ceea ce teoreticienii marxiști înfieraseră ca înstrăinare în capitalism.
Toate astea n-au fost un experiment de lungă durată într-un laborator, ci unul pe viu în viața reală. Iar noi, prizonieri în spatele Zidului, a trebuit să ne adaptăm nolens–volens.
Îmi aduc bine aminte cum o întreagă societate trebuia forțată să intre în rând și să se supună unei voințe unice: deja la grădiniță și la școală, când copiii trebuiau să iasă la apelurile săptămânale sub drapel cu cravata albastră a pionierilor de vârstă mică și cu cravată roșie a pionierilor Thälmann, iar nesupunerea era exclusă și pedepsită. Statul cerea să fii înregimentat: tineretul trebuia să facă parte din FDJ [Freie Deutsche Jugend — Tineretul Liber German], adulții din FDGB [Freier Deutscher Gewerkschaftsbund — Federația Sindicatelor Libere Germane] și, de cele mai multe ori, și din Societatea pentru Prietenia Germano–Sovietică, mii de bărbați adulți trebuiau pe deasupra să fie membri ai Gărzilor Patriotice din întreprinderi, în cadrul cărora trebuiau să-și dovedească loialitatea față de sistem cu arma în mână, în cadrul unor unități organizate militar.
N-aveai de ales decât gradul de adaptare.
Unii asimilau linia politică pe care o transmiseseră școala și universitatea, ignorau contradicțiile și aprobau întrutotul ce venea din aceste direcții. N-aveau nicio problemă să intre în partid — pentru că doar ca membri de partid urcau în societate. Peste tot, funcțiile de conducere erau ocupate cu tovarăși din SED [Sozialistische Einheitspartei Deutschlands — Partidul Socialist Unit din Germania]. N-a existat nici măcar o singură școală în țară, al cărei director să nu fi fost membru SED.
Și, pentru că doreau să urce în ierarhia socială, s-au adaptat chiar și aceia care nu credeau o iotă din «treaba politicii». Se prefăceau și ei că sunt de acord, trăiau, adaptați pro forma și cuminți, o mini-loialitate lipsită de convingere. În sinea lor, ei nu făceau parte din sistem, dar formal participau la toate manifestările lui. Astfel, totala lor deposedare obiectivă de putere realizată de aparatul de stat atotputernic prin forță s-a transformat de-a lungul timpului într-o neputință subiectivă: oamenii își pierdeau încredea în resursele lor individuale, aveau dubii și în privința capacității lor de a se putea realiza, iar în cele din urmă renunțau la voința de a-și exercita influența în atari condiții. (...)
Cu ani în urmă am dat peste afirmația lui Václav Havel, care în 1990 compara viața din statele Europei estice cu viața într-o închisoare: cu un program zilnic fix, cu rații precis porționate, cu culcușul indicat, cu un regulament sever. În aceste condiții, devine de înțeles de ce ne-am retras tot mai mult în mici nișe și lumi alternative, în cercuri de prieteni, în comunități, în cenacluri artistice, în case în pragul demolării, la țară sau pe niște insule culturale din marile orașe. Doar așa se poate înțelege de ce micul spațiu de manevră și micile libertăți private, care nu puteau pune în pericol starea de dependență și nici neputința noastră politică generală, au putut să producă în noi, totuși, o mare bucurie, multă căldură și apropiere — tocmai acea intensitate a trăirii, căreia i-am dus lipsa mai târziu, în libertate.
Așa se face că ne cuprinde uneori tristețea pentru pierderea acelei intensități, cu toate că nu ne dorim întoarcerea în RDG, nici măcar pentru o secundă. Am pierdut o viață foarte specială pe care o dobândiserăm și făcuserăm cadou în ciuda lipsei de libertate. Am trăit-o pentru noi și împotriva acestei lipse. Apoi, când totul s-a terminat și timpurile noi au venit atât de repede peste noi, uneori m-a cuprins și pe mine această tristețe, cu toate că sunt plin de recunoștință și de bucurie pentru noua libertate. Poate că în acea furtunoasă primăvară–toamnă, cu sutele ei de activități noi, m-am lăsat prea repede în voia noutății și mi-am luat fără rămas-bun tălpășița din viața care îmi fusese familiară. Așa că acum mă ajunge uneori din urmă dorul după dorul care și-a pierdut obiectul atunci când libertatea visată a devenit realitate. Libertatea ca dor avea o forță de atracție, era de o frumusețe neștirbită. Libertatea ca realitate nu-i doar fericire, ci și osteneală.
În textul lui Václav Havel, după fericirea eliberării urmează numaidecât șocul noii libertăți. Ordinea și siguranța exterioară nu mai existau, cei concediați erau de-acum ei înșiși responsabili de toate — dar mulți nu mai erau în stare să-și asume această răspundere individuală.
Într-o zi, trăind deja în noua libertate, am descoperit la un autor ale cărui opere principale le știam de mult, un text care m-a ajutat să înțeleg mai bine aceste dificultăți ale libertății. Cu peste șaizeci de ani în urmă, Erich Fromm a elaborat, în Frica de libertate, o teorie conform căreia, atunci când oamenii obțin libertatea sau mai multă libertate, se declanșează întotdeauna puternice angoase și tendințe de evadare. Este exact ce s-a întâmplat cu Adam și Eva. Nesocotind porunca Domnului și mâncând din pomul cunoașterii, spune Fromm, ei s-au desprins, ce-i drept, de dependența lor originară și și-au câștigat libertatea umană. Dar în clipa următoare s-au și aflat în situația de fugari, în afara paradisului, însingurați împreună și stăpâniți de teamă. «Nou-câștigata libertate le apare ca un blestem.» Omul, spune Fromm, este de-acum liber de dulcea robie a paradisului, dar nu dispune încă de libertatea întru autodeterminare.
Tinerii pot deja trăi asta, anume libertatea de ceva. Pubertatea și pășirea în viața de adult le arată farmecul acestei libertăți. Când te maturizezi, înțelegerea libertății se schimbă. În iubirea pentru o ființă umană, îndeosebi pentru un copil, pentru o valoare, pentru Dumnezeu, artă, natură, o muncă anume sau un țel înalt, se naște o înclinație fundamentală spre ceva din afara mea. Cine a trăit acest sentiment va vrea să facă totul pentru a-l păstra. În cazul acesta, preluarea responsabilității nu este o povară exagerată și cu atât mai puțin o suprasolicitare. E drept că omul are de îndeplinit și îndatoriri impuse din afară de norme, de părinți, de stat sau de religie, dar, complet independent de astea, există odată cu empatia și capacitatea de a iubi invitații mai prietenoase la responsabilitate. Cine trăiește libertatea ca pe o responsabilitate ajunge în cele din urmă la cele mai bune și mai profunde potențialități cu care suntem înzestrați. Iar sufletele noastre ne răsplătesc atunci când ne considerăm niște oameni care fac față unor provocări și se raportează la alte ființe. Trăim comuniune și fericire.
Dar libertatea și responsabilitatea cer, nu-i așa? o continuă schimbare, sunt o permanentă provocare. Unii se simt în elementul lor. Devin primari, înființează firme, exploatează continente necunoscute, una dintre cei eliberați devine șefa Guvernului. Alții, în schimb, se simt suprasolicitați, descurajați, se simt confirmați în aprecierea lor cum că libertatea adevărată n-ar exista, statul social n-ar fi social și egalitatea de șanse ar rămâne un vis. (...)
Captivi într-o îndelung exersată neputință, adesea și lipsiți de voință de autoafirmare, nesiguri de propriile lor forțe, dezorientați politic și intelectual, oamenii au avut și au o predispoziție pentru conformism și uneori spre o ideologie «mântuitoare», care îi propune: dă-mi libertatea ta, eu îți dau un țel, dau un sens vieții tale, ai voie să-ți predai responsabilitatea pentru viața ta. Și în Germania de Vest sunt de găsit aceste predispoziții, ce-i drept — nu atât de des. Dar diferențele cantitative sunt urmarea unor mentalități formate într-un context istoric diferit, care au puțin de-a face cu caracterul, dar foarte mult cu posibilități diferite de antrenare a lui.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu