Profesia de securist

Între colegii de serviciu ne permiteam să vorbim multe. În „stilul” aluziv, practic orice. În pofida suspiciunii că atunci când trei români se adunau, unul din ei era fără niciun dubiu turnător la securitate. Aluziile împotriva regimului nu erau însă niciodată sută la sută serioase. Totul era... să zic pe jumătate în glumă? Nu, jumătate ar fi poate prea mult: toate erau pe sfert, sau, uneori, să zicem, a zecea parte, în glumă. Oricum, gluma se străvedea la fiece aluzie.

Așa se face că odată, într-o discuție cu un coleg de serviciu, mi-am permis unele observații răutăcioase despre securiști și despre pretinsa lor profesie. Replica sa a fost, în dulcele stil aluziv-colegial al vremii: Ce ai cu securiștii? Tu nu vrei să-ți faci meseria bine? La fel și ei.

Așadar, acțiunea securistului de a mă priva de dreptul de a mă exprima liber și de a mă deplasa liber, sau de a protesta împotriva abuzurilor regimului, se încadrează, bine mersi, în limitele unei profesii ca oricare alta? Prin ce se deosebește această „profesie” de... să zicem, aceea de hoț? Sau, ținând seama de caracterul adesea violent al „îndeletnicirii” securistului, cred că n-ar fi foarte deplasat să mă gândesc mai degrabă la jaf, decât la simplă hoție. Căci privarea de care aminteam mai sus, nu hoție/jaf se cheamă că este?

Ce spune DEX despre cuvântul profesie? „PROFÉSIE, profesii, s. f. 1. Ocupație, îndeletnicire cu caracter permanent, pe care o exercită cineva în baza unei calificări corespunzătoare; complex de cunoștințe teoretice și de deprinderi practice care definesc pregătirea cuiva; meserie (...).”

Păi nu avea îndeletnicirea securistului „caracter permanent”? Avea, fără îndoială. Nu o exercita „în baza unei calificări corespunzătoare”? Presupun că da. Printre altele, fiindcă îmi amintesc de existența unei școli de securitate: la Băneasa. Și cine știe câte altele n-or fi fost. Cât despre „deprinderile practice” la care se referă definiția în continuare, acestea se încadrează perfect în „calificarea” la care face referire prima parte: amenințări, șantaj, hărțuire, la nevoie pumni, abjecție și, în caz extrem, un... marian clită. Nu sunt toate acestea „deprinderi practice”?... Prin urmare, fostul meu coleg de serviciu se pare că avea dreptate: nimic nu contrazice încadrarea îndeletniciri(lor) securistului în categoria profesie...

Doar că la fel de bine se potrivește cu definiția și „profesiunea” de hoț. Sau de tâlhar/jefuitor. Ambele au un „caracter permanent”. Că doar n-o să-mi spună nimeni că, odată pornit pe calea hoției și/sau a jafului, un individ poate fi vreodată întors din drum. „Calificare corespunzătoare”, respectiv „deprinderi practice”, chiar și „cunoștințe teoretice”? Oho, și încă cum — slavă Domnului! Acestea sunt însăși baza „meseriei”! Cartelurile de crimă organizată, o știe toată lumea, pot ajunge la un asemenea grad de organizare, disciplină și ingeniozitate, inclusiv logistică, încât să stârnească invidia celor mai performanți profesioniști în domeniile „civile”.

Să fi omis oare lingviștii dimensiunea morală a definiției profesiei? Stau să mă întreb: profesia de gâde era morală? (Sau mă rog, mai este încă, având în vedere că n-a dispărut din unele țări islamice; și, la drept vorbind, nici din toate statele SUA.) Sigur, plăcută nu e meseria de gâde (deși, mai știi!), dar poate că pe gâde îl absolvă de orice implicare morală binecunoscutul dicton Nu brațul care ucide, ci mintea care comandă... Cu toate că... Vedeți, e destul de complicat: în cazul ucigașului plătit — care este, s-o recunoaștem, o meserie bine definită — și ce bănoasă! e drept, cu ceva riscuri —, legea nu îl absolvă de vinovăție, oricât ar fi de simplu executant... Așa că mă văd nevoit să vin cu un amendament: brațul care ucide este moral și absolvit de vinovăție doar atunci când o face în numele și în beneficiul statului, în conformitate cu legile, nu la comanda unei persoane/grupări private. Cu mențiunea că dacă vorbim de asasinat și absolvim de culpă morală — și cu atât mai mult legală — persoana care îl comite, cu atât mai abitir o putem face, ba chiar avem datoria s-o facem, în cazul hoției/jafului comis în numele și sub oblăduirea statului. Nimeni nu face distincție între statul democratic și statul comunist... Mă rog a făcut-o Băsescu, declarând ilegitim și criminal statul comunist. Dar cine l-a luat în serios?

Concluzia e una singură: da, dom’le, fostul meu coleg de serviciu (între timp a și murit, Dumnezeu să-l odihnească!) avea dreptate! Profesia mea de cercetător științific de pe vremuri nu era cu nimic diferită de profesia de securist! Cu nimic mai brează!

(Articol publicat inițial, în dec. 2016, pe blogul WordPress „Impresii și opinii”, desființat)