Nimicul: gânduri la bătrânețe

Am auzit o părere în legătură cu existența Universului — cum că cel mai straniu lucru ar fi că există ceva în loc de nimic. Dar avem oare o reprezentare a nimicului? Un fizician mărturisea recent că a încercat să-și reprezinte nimicul, și chiar, la un moment dat, i s-a părut că a reușit. Dar stai! și-a luat el mai apoi seama: Eu reușeam, cred, să-mi reprezint un spațiu gol. Atât. Dar spațiul însuși, gol sau nu, însemna că totuși ceva există: spațiul. Cum ar fi să-ți imaginezi un spațiu nu gol ci inexistent? Lăsând la o parte că înainte de orice altceva trebuie să admitem existența conștiinței înseși care încearcă să-și reprezinte spațiul inexistent — deci nimicul. Dar chiar și făcând abstracție de conștiință (capacitatea de abstractizare a omului aproape că n-are limite!), deci chiar și admițând, prin absurd, existența unei conștiințe când nimic altceva nu există, tot e imposibil ca acea conștiință să-și imagineze un spațiu inexistent. După cum nu putem avea o reprezentare a infinitului temporal și spațial.

De ce să mergem însă cu gândul atât de departe, la infinit, când însăși existența realității proxime este, practic, de neimaginat în absența unei capacități de percepere? Nu vorbim aici de solipsism. Vorbim de percepție și de reprezentare. Tot ce există astăzi va fi existat, de bună seamă, și înainte de apariția vieții. Dar lumina, culorile, formele, zgomotele Universului — cum să ni le imaginăm în absența unor organe de percepție? E ca și cum ne-am imagina o ființă dotată cu inteligență dar lipsită de văz, de auz, se simțul tactil, de orice alt simț, de orice capacitate de comunicare, dar care, prin absurd, ar fi în situația de a da seama de existența unei realități materiale înconjurătoare. De acest absurd pur și simplu nu putem trece.

Viața însăși este jalonată de două evenimente, pe care, dacă e să aprofundăm lucrurile, nu le putem plasa într-un context rațional. Cele două evenimente fac parte din viața noastră dar mai degrabă nu fac. De ce? Pentru că eul nu este preexistent nașterii pentru a putea fi conștienți de propria noastră apariție pe lume. Deci eul nu există încă. În timp ce la moarte, eul nu mai există; cel puțin nu până la „desăvârșirea” actului dispariției, pentru a putea vorbi de un eveniment „complet” al vieții noastre. Altfel spus, cum să fie un eveniment parte din viața mea, dacă eu încă nu exist, sau nu mai exist? Însăși expresia „nu exist încă” este absurdă; nu mai puțin decât expresia „nu mai exist”. (Asta, lăsând la o parte, desigur, fanteziile ridicole privind intervenția divină, existența după moarte ș.a.m.d.)

Dar, abstracție făcând de evenimentele extreme de la cele două capete ale unei vieți, existența însăși, pe toată durata ei, clipă de clipă, este marcată de veșnica confruntare cu paradoxul nimicului/inexistenței; și anume prin cele trei timpuri ale existenței — trecut, prezent și viitor. Nu vorbim aici de înțelesul în sens mai larg, preponderent material, al celor trei timpuri; de trecutul care întruchipează tradiția, istoria, palmaresul, să zicem; de prezentul care cuprinde în sfera sa zbaterea cotidiană, statuarea țintelor de atins, trăirile; sau de viitorul pe care trebuie să-l construim în permanență și să i ne dedicăm — împlinire, carieră și așa mai departe. În sens strict însă, cele trei timpuri sunt abstracțiuni. Era să zic „simple”; dar nu, nu sunt simple. În fiecare moment, în sens strict, trecutul este deja dispărut pentru totdeauna (a nu se confunda amintirea trecutului sau semnele materiale lăsate de el cu trecutul însuși); prezentul este... panta rhei, deci nu există; iar viitorul încă nu s-a înfiripat — deci nici el nu există. Aș zice că, într-un fel, este clasicul antagonism între continuu și discret: viața văzută ca o curgere, ca un continuum, pe de o parte; iar pe de alta nu momentele ci, să zicem, părțile ei identificabile, intervalele din care este ea alcătuită — singurele cărora le putem percepe/atribui o identitate. De altfel, nici în matematică nu putem defini continuitatea altfel decât tot cu ajutorul unor intervale, al vecinătăților, care sunt de fapt intervale dacă e să ne raportăm, de dragul simplificării, la cazul unidimensional al problemei continuității.

Puncte, momente, aceste nimicuri care, alăturate, însumate, ne plasează, nu știm cum, nu știm prin ce minune, în fața întregului, a totului, a continuității. E bine, cred, să știm să recunoaștem neputința noastră fundamentală și să ne împăcăm cu ea. Și să ne bucurăm, măcar, că am ajuns, cei de vârsta mea sau pe-aproape, să nu ne mai interzică nimeni luxul de a fi, uneori, triști.

(Articol publicat inițial în feb. 2019, pe blogul WordPress, „Impresii și opinii”, desființat)