John Polkinghorne și „matematizarea” microstructurii lumii reale

Unul dintre „semnele” care l-au determinat pe John Polkinghorne să îmbrățișeze credința în Dumnezeu este potrivirea perfectă — consideră el — dintre rațiunea interioară a conceptelor matematice și rațiunea exterioară a lumii fizice, pe care el, ca fizician teoretician de mare calibru, devenit ulterior (și) teolog, afirmă că a găsit-o de nenumărate ori în cercetările sale în domeniul particulelor elementare. Polkinghorne spune:

„Nu numai că înțelegem lumea, dar matematica este cheia înțelegerii universului fizic. În fizica fundamentală se caută teorii care în expresia lor matematică sunt eficiente și elegante, care din punct de vedere matematic sunt frumoase. Frumusețea matematicii este o caracteristică foarte ușor de recunoscut. Există o așteptare — o așteptare care a fost în mod repetat onorată în istoria fizicii — că exact acele teorii care au caracteristica eficienței și a eleganței matematice s-au dovedit a fi cele ce explică ce se întâmplă în lumea fizică. (...) Matematica poate fi predată la școală ca un model de creație, ca un model de analiză. Și totuși unele dintre cele mai frumoase modele la care au visat matematicienii puri în studiile lor se constată că apar în mod real în structurile lumii fizice care ne înconjoară. Cu alte cuvinte, există o congruență adânc înrădăcinată între rațiunea pe care o constatăm în interior (în mintea noastră) și rațiunea pe care o constatăm în exterior (în lumea fizică din jurul nostru).”

Îmi amintesc și astăzi cu o anume amărăciune de eșecul meu, cu mulți ani în urmă, ca student la fizică, atunci când am luat contact cu o matematizare, în fizica particulelor și a câmpurilor, pe care am considerat-o excesivă și mai ales abuzivă. Îmi era greu, dacă nu imposibil, să admit că există o cuplare naturală între lumea materială și conceptele matematice (abstracte). Începând din acel moment am avut senzația că fizica teoretică a apucat-o pe un drum greșit și interesul meu pentru ea s-a diminuat drastic. În treacăt fie spus, am trăit senzația (din fericire nu constantă) că însăși orientarea mea către fizică a fost o eroare.

Pe vremea aceea, John Polkinghorne era doar fizician; încă nu se lansase în aventura reconcilierii între știință și teologie. Oricum, teoriile sale și, desigur, ale altora în acest domeniu n-ar fi reușit să străpungă Cortina de Fier. Iar dacă, prin absurd, ar fi reușit totuși, cu siguranță eu n-aș fi devenit credincios luând cunoștință de ele. În schimb, poate că aș fi admis că abordarea teologică a „imixtiunii” conceptelor matematice în structura lumii reale este o alternativă la absența (aparentă) a oricărei logici.

Cât despre dezacordul meu cu John Polkinghorne privind Principiul antropic și Acordul fin al Universului, ca „semne” ale existenței unei divinități, poate cu altă ocazie.

(Articol publicat inițial, în apr. 2008, pe blogul WordPress „Impresii și opinii”, desființat)