Pe marginea romanului Iosif și frații săi, de Thomas Mann, vol. II

(29 iulie 2020)

Doar câteva notații

„Sinceritatea este comodă și deci nu este nobilă. Ce ar deveni oamenii dacă fiecare n-ar vrea decât să fie sincer și ar pretinde să-și acopere poftele firești cu demnitatea adevărului, fără să vrea defel să se îndrepte sau să se stăpânească? Sincer este și hoțul, ca și bețivul ce se tăvălește în șanț, sincer cel care săvârșește adulterul. Le vom îngădui oare acestora să se apere cu adevărul lor?” [vol. II, p. 386]

Cea care vorbește este Mut-em-entet — Eni —, soția lui Petepre/Putifar, înalt demnitar la curtea faraonului Egiptului. Eni se dovedește a fi o demnă precursoare a Fedrei din mitologia greacă. La fel ca și eroina greacă, îi cere lui Iosif, ajuns sclav al soțului ei „onorific”, dar în același timp vechil la curtea demnitarului, să se culce cu ea. Iar după acesta o refuză, îl denunță indignată ca fiind cel ce a atentat la onoarea ei.

În Biblie episodul este relatat în „Geneza”, 39, 7–20: „(...) soția stăpânului a pus ochii pe Iosif și i-a zis: «Culcă-te cu mine!»” Etc. Thomas Mann dezvoltă subiectul, cu vădită voluptate, pe sute de pagini — aproape jumătate din acest volum doi, un adevărat roman în roman. Scriitorul își asumă obligația să reconstituie, „de dragul adevărului” — ne dă el de știre. Eni, pregătindu-și terenul pentru adulterul sperat, începe prin a insista pe lângă Putifar să-l îndepărteze pe Iosif de la Curte. Tentativa se lovește de refuzul demnitarului: o primă victorie pentru ea; căci dacă ar fi ascultat-o, ar fi rămas fără obiectul adorației sale. (Nu exclud din ideea că, în caz de succes, ar fi fost pentru ea o cale de a rămâne castă. Deci în ambele variante, ar fi ieșit în câștig.) Urzește apoi pașii următori. „Oroarea ei de despărțire și de uitare — teoretizează scriitorul — ce-i urma în chip necesar, de moartea patimii, era deosebit de puternică, pentru că femeile ajunse la maturitatea vârstei sale, al căror sânge s-a trezit târziu, și fără prilejul extraordinar poate că nu s-ar fi trezit vreodată, se dăruiesc sentimentului lor, primul și totodată ultimul, cu o înflăcărare neobișnuită, preferând să moară decât să schimbe această viață, nouă și fericită în suferința ei, cu vechea lor liniște, pe care acum o numesc pustietate. Cu atât mai mult trebuie apreciat faptul că severa Mut a încercat, de dragul rațiunii, tot ce i-a stat în puteri, pentru a obține, de la nepăsătorul ei soț, înlăturarea obiectului împătimirii sale.” Iar pentru viitoarea trădare, care spera să se întâmple, își pregătește alibiul moral: „Se putuse socoti liberă, îndată după întrevederea conjugală, avută în sala de la soare-apune [când Putifar refuzase să-l îndepărteze pe Iosif].” Iosif o refuză pe stăpâna sa nu doar din sentimentul de loialitate față de soțul pofticioasei. Mann enumeră și comentează copios nu mai puțin de șapte argumente — pretext de veritabilă disertație, pentru un comentator, pe diverse teme de morală.

Sigur, la prima vedere, discursul personajelor poate părea prețios, necorelat, teoretic, cu nivelul de educație al acestora. Iosif, în prelungita explicație dată stăpânei, pe tema adulterului — pe care, el masculul de douăzeci și cinci de ani, îl refuză cu obstinație (și, fie vorba între noi, neplauzibil!) —, se exprimă la fel de sofisticat precum oricare din personajele lui Shakespeare, inclusiv Romeo. Asta, deși „la bază” nu are decât o „educație” de păstor — mă rog, cu un adaos inerent de când cu „înălțarea” sa, prin merite, la curtea mai-marilor din anturajul faraonului. Să nu uităm însă că faptele, întâmplările, rostirile, toate sunt, la Thomas Mann, puse sub lupa timpului; sau sub lupa istoriei. Iar timpul este cosmic, are alte dimensiuni. La fel și istoria, Nu le poți pretinde naturalețea — nici insignifianța — cotidianului.

O ultimă mențiune despre citatul de la început. Fără să aibă o legătură directă cu tema propriu-zisă, m-a surprins ideea lui Mann despre sinceritate fiindcă am avut eu însumi acum ceva timp asemenea gânduri dezaprobatoare la adresa sincerității și mai ales a celor care, neobosindu-se să menajeze eventualele sensibilități ale interlocutorului, uzează de argumentul suprem al sincerității.