Pe marginea romanului Iosif și frații săi, de Thomas Mann, vol. III

(19 august 2020)

Câteva notații finale

Thomas Mann revine cu precizări asupra trecutului unora dintre eroii săi. Astfel, aflăm că Mut-em-entet regretă (profund) tentativa ei de seducere a lui Iosif (vol. II) și, în penitența ei, că cade în bigotism. Ceea ce nu poate fi decât de verosimil. Despre soțul ei Putifar/Petepre aflăm (sau aflu, admițând că n-am fost până aici suficient de atent!) că este de fapt un pseudo-demnitar al faraonului, fiind de fapt eunuc; motiv pentru care este și soț doar „onorific” al lui Mut-em-entet.

Volumul III este consacrat în principal ascensiunii incredibile — „înălțării”, cum i se spune — lui Iosif în Egipt, până la rangul de prim-demnitar — dacă nu chiar reprezentant — al faraonului; și asta, pentru unicul merit de se fi priceput să-i tălmăcească faraonului visul cu cele șapte vaci grase și cele șapte vaci slabe, plus varianta cu spicele de grâu. Că după învestire Iosif a fost capabil să se descurce cu brio în importanta sa demnitate, e o altă chestiune! Iar în această nouă postură de înalt demnitar, Iosif are o relație complicată, sinuoasă, cu frații săi, culpabili (mai puțin Beniamin), veniți în Egipt la vreme de secetă, pentru a se aproviziona cu merinde. Căci Egiptul, deși nu mai puțin lovit de anii de secetă decât celelalte țări din zonă, se bucura de bunăstare în urma priceperii lui Iosif de a gospodări bunăstarea acumulată în cei șapte ani premergători de belșug. După ce își umilește frații în fel și chip, Iosif își dezvăluie într-un final adevărata identitate și cere imperios ca tatăl său Iacob să fie înștiințat că feciorul său preferat, făcut cu „cea adevărată”, este în viață; asta după ce, timp de douăzeci de ani, își crezuse fiul mort în urma înscenării fraților ticăloși.

Scena vestirii lui Iacob, la întoarcerea fiilor din Egipt, trebuia să fie una de o măreție maximă. Prozatorul construiește cu sârg o regie grandilocventă, în care unul din personajele secundare, Serah, fata unuia din frați, Așer, este pusă să interpreteze o cântare de vestire, întinsă pe aproape zece pagini... N-aș zice că a fost cea mai inspirată soluție a prozatorului. Alți scriitori au dovedit nu numai că evenimente de mare importanță pot fi descrise în mult mai puține cuvinte, dar și că impactul emoțional asupra cititorului este de cele mai multe ori mai mare într-o prezentare succintă. Iată un exemplu din sursa însăși, Biblia, unde Iacob, pe patul de moarte, își adună fiii în jur și le prorocește. „Când a terminat Iacob de dat porunci fiilor săi, și-a tras picioarele în pat, și-a dat ultima suflare și a fost adăugat la poporul său.” (Geneza, 49, 33) Ce poate fi mai expresiv? „Și a fost adăugat la poporul său.” Ce motiv ai să dezvolți, să adaugi detalii?

Rețin atenția considerațiile romancierului despre vinovăție și pedeapsă (apropo de vinovăția fraților lui Iosif pricinuită de tentativa unora dintre ei de a se descotorosi de „cel iubit” de părinte): „Iadul este pentru cei curați; aceasta-i legea lumii morale. Căci este pentru păcătoși, și nu poți păcătui decât împotriva propriei tale curățenii. Dacă ești un animal, nu poți păcătui și habar n-ai de niciun iad. Așa-s potrivite lucrurile, și iadul este locuit desigur numai de lume bună, ceea ce nu-i drept, dar ce-i și cu dreptatea noastră!” (p. 264)

Să mai reținem de asemenea (pe marginea profeției finale a lui Iacob făcută fiilor săi): „Dovada cea mai sigură a autenticității unei profeții rămâne faptul că este eronată.” (p. 507) Paradoxal, nu? Și încă, la fel de straniu, poate: „Slăbiciunea celui blând și înțelept este slăbiciunea pentru cele eroice.” (p. 508) Referința, aici, este nu la înclinarea de a săvârși fapte eroice, ci la incompatibilitatea dintre blândețe și eroism. Straniu, da, poate fi, dar nu paradoxal: o intuiam de mult, nu-i așa?

Și o concluzie pentru întregul roman: More is less!