Laurian și Laura, la început de drum

(26 august 2020)

Sunt aproape doi ani de când mi s-a părut că am găsit o cheie nouă și de succes pentru a încerca rescrierea unui așa-zis roman la care mă gândisem la începutul anilor ’70, intitulat „Tristan”. Era un fel de romantism medieval transpus într-o epocă moderă, la rândul ei vagă, neidentificabilă. Un fel de atmosferă susținută de un portofoliu minim de fapte. Noroc că s-a ales praful de proiectul meu.

În 2018 „Tristan” a devenit „Sebastian” și n-a trecut — din fericire —, nici el, dincolo de stadiul de „cheie” pentru un text viitor. Al doilea proiect. Acum sunt la al treilea, cu deosebirea că textul a demarat neașteptat de alert. În dauna unui alt proiect, „Răzgândire”, o nuvelă care urmează să dea titlul unui volum de nuvele, și care părea mai avansat. Dar a fost să fie Laurian și Laura, noul roman, din care am deja opt episoade/capitole postate pe principalul meu blog literar. Iar un fragment constând într-un capitol, „Gara, noaptea”, urmează să apară, încă nu se știe exact când, în Convorbiri literare. Romantismul, să zicem, e nota comună a celor trei variante de proiect, doar că de data asta e vorba de un romantism sumbru: sumbrul instalării regimului comunist. Un regim comunist înfățișat într-o formulă metaforică — este și motivul pentru care nu pot ocoli sumbrul, chiar dacă, să zicem, mi-aș dori. Fiindcă regimul comunist a fost în esența sa sumbru. Cei care pe vremuri se îngrijeau ca regimul comunist să nu apară în integralitatea sa sumbru (iar azi au devenit patrioți-naționaliști și/sau recuperatori ai Securității „bune”, sau nostalgici ai „lucrului temeinic” din ceaușism), au inventat la un moment dat „Deceniul întunecat”, adică deceniul 1950–1960, pentru a încerca să restrângă la doar zece ani mizeria care în realitate s-a întins pe toate cele aproape cinci decenii cât țara s-a aflat sub ocupație comunistă.

Încerc să explic și să-mi explic de ce nu pot evita sumbrul în roman. De exemplu, deceniul ’50–’60 a fost pentru mine una din cele mai frumoase perioade din viață. Mi-ar lua prea mult să explic acum de ce. Dacă m-aș apuca să țes o poveste frumoasă din acea perioadă, ar însemna să mint. Chiar dacă povestea ar fi adevărată. Căci ar fi o cauționare iresponsabilă a comunismul în întregul său. Care rămâne profund sumbru. Dacă ar fi să găsim ceva frumos nu în comunism ci pe vremea comunismului, ar fi fie în pofida comunismului, fie în opoziția față de el.