(23 februarie 2020)
De ce șoapte? Autorul explică: erau, pe de o parte, acei oameni supuși regimului de teroare, care vorbeau în șoaptă de teamă să nu fie denunțați, într-o perioadă când orice vorbă ajunsă la „organe” te putea trimite pentru ani grei în Gulag, sau aduce în fața plutonului de execuție; iar pe de altă parte erau cei care șopteau la urechea poliției politice, adică turnau. Șeptuiușcie și șeptunî. Ambele categorii sunt acoperite titlul original, The Whisperers. Tradus, după părerea mea, ușor neinspirat în limba română: Vorbind în șoaptă. (Ceea ce nu înseamnă câtuși de puțin că traducerea cărții — semnată de Justina Bandol și Mihaela Negrilă — ar fi slabă.) Ușor neinspirat, ziceam, deoarece creează o așteptare falsă, aceea că ar fi vorba de o istorie a comunicării în Rusia stalinistă. În realitate, cartea este despre teroarea instituită de Stalin pe toată durata „țaratului” său roșu, în întreaga ei monstruozitate nudă; despre ce li s-a întâmplat oamenilor care au trăit acele vremuri cumplite, neverosimile, despre evenimente care au distrus destine, au afectat profund pături întregi ale populației, au desfigurat mentalități și credințe — totul în numele utopiei comuniste. Orlando Figes nu și-a propus o abordare instituțională, nici una conceptuală, a fenomenului. A rezultat o carte bazată în principal pe un număr impresionant de mărturii, spovedanii, însemnări din epocă, ale unor personalități dar mai ales ale unor anonimi, victime cu toții ale represiunii staliniste.
„Arestat–arestată”, „dușman al poporului”, „NKVD”, „împușcat–împușcată–împușcați” — iată cuvintele cele mai frecvente, care se repetă obsesiv pagină de pagină, întregind, doar ele, imaginea unei lumi apocaliptice, cea a anilor ’30 din Rusia lui Stalin. Țara unde fuseseră înființate „Lagăre de Muncă [specializate!] pentru Soțiile de Dușmani ai Poporului”, dacă se poate imagina așa ceva. „Excesivă chiar și după standardele regimului stalinist, Marea Teroare nu a fost doar unul dintre valurile obișnuite de arestări în masă care s-au abătut periodic asupra țării în timpul conducerii lui Stalin, ci o politică premeditată de asasinare în masă. Pentru că nu mai era mulțumit să-și închidă «dușmanii» politici reali sau închipuiți, Stalin a ordonat acum «organelor» să scoată oamenii din închisori și lagăre de muncă și să-i ucidă. În acești doi ani, 1937 și 1938, după statistici incomplete, un număr uluitor de 681.692 de indivizi — dar, probabil, mult mai mulți — au fost împușcați pentru «crime împotriva statului» (reprezentând 91% din condamnările la moarte pentru infracțiuni politice dintre 1921 și 1940, dacă e să credem cifrele NKVD). Populația lagărelor și a coloniilor din Gulag a crescut în acești doi ani de la 1.196.369 la 1.881.570 de oameni (număr care exclude cel puțin 140.000 de prizonieri morți în lagăre și un număr necunoscut de victime care și-au găsit sfârșitul în timp ce erau duse acolo.”
Oamenii din acei ani, parte din ei, privați de comunicare și însetați de sinceritate, s-au refugiat în jurnalele intime. „Prișvin [un scriitor sovietic] s-a retras din viața publică [unde oamenii nu mai îndrăzneau să vorbească temându-se să nu fie denunțați] în jurnalul său. I-a umplut paginile cu un scris microscopic, abia lizibil cu lupa, pentru a-și ascunde gândurile de poliție în caz că ar fi fost arestat, iar jurnalul, confiscat.” (În treacăt fie-mi permis să notez aici, amuzat la gândul că, la rândul meu, am făcut astfel de „notații microscopice” în carnetele mele de însemnări, pe vremea regimului ceaușist, și anume cele în care mă refeream la Individul din vârf; nu că ar fi existat temeiuri serioase să mă tem că aș fi putut intra în vizorul Securității ci mai degrabă dintr-un iluzoriu instinct de conservare; ceea ce nu denotă altceva decât similitudinea a două regimuri criminale.)
„Marea Teroare” din anii 1937–1938 era percepută ca o „ceartă între maeștri”; drept care circula o anecdotă, pe care Figes o redă: cică „agenții NKVD bat cu pumnul în ușa unui apartament în toiul nopții. «Cine e?» întreabă omul dinăuntru. «NKVD, deschide!» Bărbatul e ușurat: «Nu, nu», le spune el, «ați greșit apartamentul, comuniștii locuiesc deasupra!».” Pe lângă că bancul seamănă, până la un punct, cu unul care a circulat și în România — vezi aici —, el mai arată similitudinea cu Mafia: și mafioții se războiau mai ales între ei; în timp ce la ne-mafioți se refereau cu condescendență, ca la „cei slabi”, „cei fără protecție”. Mai miră oare pe cineva identitatea Comunism ≡ Mafia?
Un fenomen probabil unic în istoria totalitarismului este prezentat de Orlando Figes: denunțurile copiilor la adresa părinților. Iată un exemplu (Anna Krivko, 18 ani, în 1937), care spune totul: „Nu știu de ce sunt acuzați tatăl meu și fratele lui (...). Cred cu toată tăria că tribunalul popular este just și că, dacă au fost condamnați, înseamnă că au meritat. Nu am niciun sentiment filial față de tatăl meu, numai sentimentul mai înalt al datoriei de cetățean sovietic față de patrie, de Comsomol, care m-a educat, și de Partidul Comunist. Susțin din tot sufletul decizia tribunalului, vocea a 170 de milioane de proletari (...). Dacă aș fi observat vreun indiciu al convingerilor sale antisovietice, n-aș fi șovăit nicio clipă să-l denunț NKVD-ului, cu toate că e tatăl meu. (...) Credeți-mă: mi-e rușine să-l numesc «tată». Un dușman al poporului nu poate fi tatăl meu. Numai poporul, care m-a învățat să-i urăsc pe toți nemernicii, pe toți dușmanii (...) poate juca acest rol. Nutresc speranța că proletariatul, Comsomolul leninist și partidul lui Lenin și al lui Stalin vor ține locul tatălui meu.”
Pagini întregi, întinse pe mai multe capitole, consacră Figes lui Konstantin Simonov, poet stalinist, considerat un fel de emblemă a culturii staliniste; inclusiv de aspecte ale vieții sale private, nu lipsite de savoare, se ocupă autorul: un adevărat „roman în roman”. Persoană influentă în lumea literară și autor prolific, printre altele al unei poezii despre care se spune că ar fi înălțat inimile a sute de mii de soldați sovietici aflați pe front, a ajuns în anii de după război redactor-șef la Literaturnaia Gazeta și Novîi Mir, cele mai importante reviste literare ale țării. Până la urmă o figură tragică deoarece, spre deosebire de alți staliniști convinși, a ajuns să regrete, spre sfârșitul vieții, în anii ’70, atașamentul lui față de Stalin și prea puținul bine pe care ar fi putut să-l facă și nu l-a făcut în anii Terorii. Nu mai puțin tragică a fost, spre finalul ei, soarta unei alte personalități influente din lumea literelor, Aleksandr Fadeev. Fost șef al Uniunii Scriitorilor, în 1956, după „Dezghețul” inițiat de Hrușciov, a sfârșit prin a se sinucide cuprins de remușcări pentru contribuția sa la reprimarea scriitorilor. Nu înainte de lăsa o scrisoare în care spunea că: „Cei mai buni scriitori ai noștri au fost exterminați sau au murit înainte de vreme din pricina complicității criminale a celor de la putere. (...) Ca scriitor, propria mea viață și-a pierdut tot sensul și mă despart de viață cu bucurie, cu un sentiment de eliberare din această existență abjectă.”
Un fenomen interesant este semnalat în primii ani ai războiului, când Stalin, devenit peste noapte pragmatic, relaxează controlul politic și religios pentru a „mobiliza masele” la luptă împotriva invadatorilor naziști: recuperarea, în sens afectiv, a Patriei de către popor. Iată un citat: „Războiul a fost cea mai bună perioadă din viața noastră. Pentru că pe vremea aceea ne-am simțit cu toții mai apropiați de guvernul nostru decât în oricare altă perioadă din viață. Nu mai era țara lor, ci țara noastră.” Aflăm apoi și de unde se trage „lupta” împotriva „cosmopolitismului”, a „servilismului față de Occident”, din România comunistă a anilor de după război (pe care cei de vârsta mea — câți or mai fi — sau de o vârstă apropiată și-o amintesc): a fost vorba de o contraofensivă a autorităților sovietice împotriva tendințelor „liberale” din URSS de la sfârșitul războiului și, prin ricoșeu, din țările satelit.
Și în final, apropo de viața dublă a „șoptitorilor” din timpul terorii staliniste, de care am amintit mai sus, iată un citat din Czesław Milosz: „Actoria practicată la scară de masă a survenit rar în istoria de până acum a speciei umane.”
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Da, instinctul ludic există!
Johan Huizinga afirmă că instinctul ludic la om există. Mi s-a părut până acum că e o exagerare, am încercat să găsesc argumente împotrivă ș...
-
Deși un scop ultim al lumii și al vieții nu există (sau, poate, nu este cunoscut încă), totuși natura nu creează nimic fără un scop, gratis,...
-
Sunt în lume, în desfășurare, evenimente pe care le-aș numi majore. Ascensiunea extremismului este unul din ele, dar extremismul nu e ceva n...
-
„Interviu”/conversație cu... IA Am ajuns la Søren Kierkegaard pornind de la The Denial of Death . Autorul, Ernest Becker, îi consacră lui ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu