Spiritul popular

(30 ianuarie 2020)

Cu mult timp în urmă, în anii ’60, apăreau în „Contemporanul”, săptămânal, „pastilele” lui Geo Bogza, texte de doar câteva rânduri, pe teme diverse, pe care le citeam întotdeauna cu plăcere. Îmi amintesc de una dedicată florilor de câmp. „Pastila” nu era decât o înșiruire de nume de flori din flora spontană a României, fără niciun alt comentariu. O simplă înșiruire, dar frumoasă ca o poezie.

Mă întrebam deunăzi cine din popor se apleacă asupra florilor de câmp, observându-le structura, diferențele, culorile, varietățile, și, cu un simț fără greș — simț estetic și spirit științific —, le dă nume. Trebuie să fie nu fitecine, ci profesioniști sui-generis. N-am cunoscut și, mai mult decât atât, nici n-am auzit povestindu-se despre vreun asemenea „profesionist” popular. Și totuși, florile au nume. Toate. Fără excepție, aș zice. La fel și cu păsărelele. Toate au nume. Și toate numele sunt potrivite și unice.

Observa Orlando Figes (în Vorbind în șoaptă. Viața privată în Rusia lui Stalin) cum rușii din popor au găsit în Război, în cel de-al doilea, un prilej nesperat — și tragic — să se regăsească pe ei înșiși după anii negri de teroare stalinistă. Un scriitor rus își nota în jurnal, în 1942: „Abia acum încep să înțeleg că «poporul» nu este ceva vizibil, ci acel ceva aflat adânc înlăuntrul nostru. «Poporul» înseamnă mult mai mult decât muncitorii și țăranii, chiar mai mult decât scriitori precum Pușkin, Dostoievski sau Tolstoi, e ceva ce există în noi toți.”

Probabil că e același popor, mă gândesc, care „scornește” denumiri populare pentru toate florile și pentru toate păsărelele. E de fapt un spirit.