„Telefonul fără fir”

(29 ianuarie 2020)

Îmi imaginez o bancă lungă ocupată de multe persoane, în șir. La un capăt stă un soldat roman. Pe el îl știu din ilustrații, din basoreliefuri. Pe următorii câțiva de asemenea mi-i pot reprezenta: și pe ei îi recunosc din poze, de pe Columna lui Traian. Următorii sunt tot mai obscuri, atât ca fizionomie, cât și ca veșminte, până către ultimii, care încep din nou să semene cu reprezentările din cartea de istorie, sfârșind cu monahii lui Antim Ivireanul, cu cei din Școala Ardeleană, cu pașoptiștii, cu ultimii poeți și cărturari ai secolului al XIX-lea.

Soldatul roman se apleacă la urechea vecinului și îi șoptește, misterios, un cuvânt. Vecinul își pleacă urechea, ascultă, apoi se răsucește spre celălalt vecin și îi șoptește cuvântul auzit, la fel de misterios. Din vecin în vecin, cuvântul circulă. Ultimul se ridică triumfător și strigă: Scoate! De la capătul celălalt se ridică soldatul roman și strigă: Excotere! Ha! Ha! Ha! Toată lumea face haz: ca să vezi de la ce a plecat și la ce s-a ajuns!

Din nou soldatul roman se apleacă la urechea vecinului și șoptește un cuvânt. Cuvântul străbate șirul, de la gură la ureche, de la ureche la gură, iar ultimul se ridică și strigă: Stoarce! Soldatul roman sare în picioare: Extorquere! Și Ha! Ha! Ha! și Ha! Ha! Ha!

Se face haz nebun. Dator! ... Debitorius! Ha! Ha! Ha!

Aproape! ... Ad-prope! Ha! Ha! Ha!
Cel din capătul rândului se ridică și strigă ultimul cuvânt ajuns la el: Stingher! La capătul celălalt, auzind, soldatul roman, sare în picioare contrariat, strigă indignat: Ubi enim verbum audio? Non a me!