Cică Mihail Șîșkin se declară admirator al lui Nabokov. Fără doar și poate, da, se vede. Aș zice însă că e un admirator și al lui James Joyce, chiar dacă nu se declară. Atât Luarea Ismailului, a lui Șîșkin, cât și Ulise, a lui Joyce, sunt pline de note explicative la sfârșitul volumului, notele însumând doar ele pagini cât pentru încă o carte. Deosebirea e că notele lui Șîșkin nu prea găsești motive să te duci să le citești.
La un moment dat, scrie autorul (p. 196): „Dar mi se pare, prieteni, am divagat puțin.” Puțin? Hm! Pe la alte pagini autorul nu recunoaște, dar asta se întâmplă. Încât până la urmă te întrebi: nu cumva tot romanul nu-i altceva decât o (lungă) divagație? Sau o colecție de divagații, scrise (unele din ele) cu măiestrie; dar dacă le pui una lângă alta, te întrebi: și la ce bun toate astea?
Până la urmă se înfiripă totuși o poveste, bine scrisă, ceva cu o căsnicie eșuată și un copil cu handicap psihic, povestea se întinde pe câteva pagini, apoi trece în altă poveste (trecere în „manieră” clasică), având doar o legătură firavă cu cea dinainte. La un moment dat, în toiul celei de-a doua povești, se produce o tranziție „onirică/magică”: eroul se află împreună cu a sa amantă-secretară într-o biserică (unde nu intraseră să se roage ci să se adăpostească de ploaie), în mulțime eroului i se pare că cineva seamănă izbitor cu tatăl său decedat — aici avem un prim semnal că se pregătește ceva. Vine și momentul tranziției la următoarea poveste, care nu va avea nicio legătură cu precedenta: „În momentul acela pendulul doborî popicul, acesta căzu cu zgomot și-mi sări sub picioare, lovind cu capul lucios marmura podelei și demonstrând ceva important, fără de care viața nu este posibilă.” Ce pendul? Ce popic? Gata, nu te mai miri că următoarea fraza este: „Trenul se apropie de Viatka”, când înainte nu fusese vorba de niciun tren. Tranziția „magică” s-a produs. Nabokov?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu