Un adevărat serial istoriografic a lansat profesorul britanic Orlando Figes, specializat în istoria Rusiei, în ultimii ani pe piața românească a cărții, prin editura Polirom (colecția Historia): Revoluția rusă, 1891–1924. Tragedia unui popor, în 2016, Dansul Natașei. O istorie culturală a Rusiei, în 2018, Crimeea. Ultima cruciadă și Vorbind în șoaptă. Viața privată în Rusia lui Stalin, ambele în 2019. Plus, în afara colecției Historia, Să-mi trimiți un cuvânt din când in când. O poveste de dragoste și supraviețuire în Gulag, tot în 2019. Dar și, la editura Corint: Rusia revoluționară (1891–1991) , în 2016.
Crimeea. Ultima cruciadă, în excelenta traducere a Irinei Vainovski-Mihai, ne oferă o prezentare amplă și în mare măsură nepărtinitoare a evenimentelor legate de Războiul Crimeii (1853–1856) și a participanților la conflagrație — cele două tabere, adică „aliații” pe de-o parte, respectiv Franța, Marea Britanie, Regatul Sardiniei și Turcia, și Rusia de cealaltă parte.
O primă întrebare: care a fost miza războiului? Iată ce spune Figes [pp. 133–4]: „De fapt, nu era deloc clar pentru ce vor lupta aliații. Asemenea multor războaie, expediția aliaților în Est a început fără ca nimeni să știe cu adevărat despre ce era vorba. A fost nevoie de mai multe luni pentru ca puterile occidentale să stabilească motivele războiului, în cursul unor îndelungate negocieri purtate între ele și austrieci în anul 1854. Chiar și după debarcarea în Crimeea, în septembrie, aliații erau departe de un consens în ceea ce privește obiectivele războiului.”
Și încă: „Cum rușii fuseseră nevoiți să se retragă de pe Dunăre, britanicii și francezii s-ar fi putut duce acasă, declarându-se victorioși împotriva Rusiei. (...) Comandanții aliați erau frustrați (...). După ce își aduseseră armatele până aici, aveau senzația că «li s-a furat victoria», după cum spunea Saint-Arnaud [general-șef al armatei franceze în Crimeea], și voiau să aibă o misiune militară care să justifice eforturile făcute.” [p. 157]
În realitate, Războiul Crimeii răspundea spiritului vremii, care era favorabil unei reconfigurări nu doar a sferelor de influență pe continentul european ci unei redesenări efective a frontierelor, printr-un așa-zis „război al națiunilor” (deși în final nu multe frontiere au fost deplasate de la poziția lor inițială). Aliații erau îngrijorați de puterea tot mai mare a Rusiei, care în războiul precedent, cel din 1828–1829, fusese la un pas de a cuceri Constantinopolul și, prin slăbirea decisivă a puterii Imperiului Otoman, de a transforma Marea Neagră într-un „lac rusesc”. (Unde am mai auzit, recent, asta?) Aliații doreau ca Crimeea și Caucazul să fie redate turcilor, „Finlanda să fie dată Suediei, provinciile baltice Prusiei, Basarabia să revină Austriei, iar Polonia să redevină un regat independent de Rusia”. [p. 296] Nu mai mici ambiții nutrea țarul Rusiei, Nicolae I, care, mizând pe sprijinul „revoluționar” a națiunilor slave, mai ales din Balcani, aproape că se și vedea stăpân al unei importante părți din Europa, împlinindu-și astfel visul „panslavist” — iarăși o idee ce avea să înfierbânte multe minți de politicieni ruși (dar și de scriitori și filozofi).
Așadar, toate acele hecatombe de morți (900.000 de victime din 1.650.000 de soldați participanți la război — găsim în Wikipedia) doar pentru a se materializa „spiritul vremii”? Orlando Figes nu comentează în acest sens, dar cu siguranță invită la acest gen de meditații.
Războiul Crimeii „a fost primul război din istorie în care opinia publică a jucat un (...) rol crucial” [p.232] este de părere Figes. „La începutul campaniei din Crimeea o știre putea ajunge la Londra cel mai repede în cinci zile: două cu vaporul de la Balaklava [portul cel mai apropiat de teatrul operațiunilor militare] la Varna și trei călare până la București, cea mai apropiată legătură prin telegraf. În iarna anului 1854, după ce francezii au construit o linie de telegraf până la Varna, știrile se puteau transmite în două zile; iar la sfârșitul lui aprilie 1855, când britanicii au instalat un cablu submarin între Balaklava și Varna, informațiile puteau ajunge la Londra în câteva ore.” [pp. 232–3] Motiv pentru care, fiind înștiințată „în timp (aproape) real”, mass-media, mai ales din Marea Britanie, nu a ezitat să facă presiuni asupra decidenților politici și militari.
Războiul Crimeii pare să fi fost și primul război în timpul căruia s-a practicat „turismul de război”! „Din Marea Britanie soseau [în decembrie 1855] vapoare pline de turiști ca să vadă faimoasele câmpuri de bătălie și să adune suvenire — o pușcă ori o spadă rusească, jefuite de pe trupurile rușilor morți”. [p.301] Printre turiști: Mark Twain!
Figes evidențiază ceea ce rar poți întâlni în tratatele „clasice” de istorie: viața de zi cu zi în timpul războiului, războiul ca alternativă la existență. Sau poate, mai curând, războiul ca mod de existență. În timpul asediului de 11 luni al Sevastopolului, „soldații din tranșee jucau cărți ori dormeau în timp ce în jurul lor cădeau bombe și obuze”; se amuzau să recunoască diferitele zgomote pe care le produceau proiectilele în zbor, după tipurile acestora. Apoi, „în perioadele acalmie, când (...) se plictiseau (...) soldații se angajau în jocuri de tir cu rușii: una din părți înălța o cârpă în vârful baionetei, în care să tragă soldații din tabăra cealaltă — fiecare glonț care nimerea ținta era salutat cu ovații și râsete, iar cel care rata, cu zeflemele.” [p. 263]
Pentru Turcia Războiul Crimeii a constituit „în aproape toate domeniile vieții (...) un punct de cotitură în deschiderea și occidentalizarea societății turce.” [p.313] Pentru ruși Sevastopolul a devenit, chiar și prin căderea sa, sau tocmai prin căderea sa, considerată măreață, un mit. Pentru ruși, și nu numai. Numele de Sevastopol, dar și alte toponime legate de Războiul Crimeii, se regăsesc astăzi pe multe meridiane ale globului — v. bulevardul Sébastopol din Paris.
Să nu uităm nici jocurile de forțe, care au prins contur în contextul Războiului Crimeii și care au favorizat recunoașterea Principatelor Române și a Unirii din 1959. Ca să nu mai amintim de avertismentul dat Rusiei de către puterile Occidentale, să evacueze imediat Principatele după invadarea acestora în urma Revoluției de la 1848 (retragerea în 1854), ocupare care începuse să aibă, spune autorul, tot mai mult aparența unei anexări.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu