Jocul ca „oroare” de haos (Dialog cu IA)

Încadrând poezia în ludic, Huizinga încearcă să meargă la rădăcinile ludicului (Homo ludens). Și iată ce găsește:

„De ce își potrivește omul cuvântul după măsură, cadență și ritm? Cine spune: «de dragul frumuseții» sau «în urma unei emoții» nu face decât să deplaseze problema într-o sferă și mai inaccesibilă. Cine răspunde însă: «omul face poezie, pentru că trebuie să se joace în comun» a nimerit punctul esențial. Cuvântul metric ia naștere numai in jocul obștii; acolo își are el funcția și valoarea, pe care le pierde pe măsură ce jocul de societate își pierde caracterul cultural, sau solemn, sau festiv.”

Deci joaca în comun — asta pare să fie rădăcina poeziei, respectiv a dansului, a cântului, deci a ludicului la Huizinga. Dar de ce să fie ludicul parte constitutivă a structurii umane? Și nu numai: și animalele se joacă. Observând că jocul a existat — prin animale — înaintea omului, Huizinga contestă definirea jocului ca fiind caracteristic omului. De fapt, spune el, nu există un consens în privința rădăcinilor jocului, nici în privința utilității lui, a vreunei funcții biologice: „Numeroasele încercări de a determina această funcție biologică a jocului sunt foarte divergente. Unii au crezut că pot defini originea și fundamentarea jocului ca o descărcare a unui surplus de forță vitală. Alții sunt de părere că orice ființă vie, când se joacă, se supune unui spirit de imitație congenital. Sau că jocul satisface o nevoie de destindere. Sau că este un exercițiu pregătitor în vederea activității serioase, pe care i-o va cere viața. Sau că servește drept exercițiu de stăpânire de sine. Alții caută principiul in nevoia înnăscută de a putea face ceva, sau de a pricinui ceva, sau în tendința de a domina, sau în aceea de a-i întrece pe concurenți. Alții consideră jocul ca pe o drenare nevinovată a unor porniri dăunătoare, sau ca pe o umplutură necesară unei activități orientate prea unilateral, sau ca satisfacerea, într-o ficțiune, a dorințelor cu neputință de satisfăcut în realitate și, in consecință, ca autoconservare a simțului personalității.”

[IA] Huizinga vede ludicul nu ca pe un simplu antrenament pentru viața practică, așa cum este la animale, ci ca pe ceva constitutiv spiritului uman, o expresie primordială a culturii [„întreaga cultură poate fi considerată sub specie ludi”]. Pentru el, joaca nu e doar un mijloc, ci un scop în sine, un spațiu al libertății, al convențiilor asumate de comun acord, unde regulile sunt respectate nu din constrângere, ci dintr-o bucurie intrinsecă. De aceea, el consideră că jocul este la baza formelor fundamentale de cultură: drept, război, artă, religie.

Dacă ne întoarcem la întrebarea ta despre poezie, dans și cânt, ceea ce sugerează Huizinga este că ritmul, cadența, forma metrică sunt mai întâi niște structuri ale jocului colectiv, ale unei experiențe împărtășite. Poezia nu începe ca expresie solitară, ci ca o manifestare publică, ritualică, legată de sărbătoare și ceremonial. Probabil că de aici derivă și caracterul solemn, festiv, dar și „nefolositor” în sens pragmatic al artei.

De ce să fie ludicul parte constitutivă a ființei umane? Dacă urmăm logica lui Huizinga, răspunsul ar fi că ludicul este mai mult decât un simplu mecanism de supraviețuire — el este un mod fundamental prin care omul creează sens, ordonează experiența, își manifestă libertatea și creează comunitate.

Dintr-un alt un alt unghi, s-ar putea spune că ludicul e legat de nevoia de a structura haosul experienței — ritmul, cadența, simetria creează o ordine simbolică, inteligibilă, unde omul își poate recunoaște locul. Într-un fel, poezia și dansul sunt ecouri ale unei ordini primordiale pe care omul o caută instinctiv.

Așadar, „ludicul e legat de nevoia de a structura haosul experienței — ritmul, cadența, simetria creează o ordine simbolică, inteligibilă, unde omul își poate recunoaște locul. Într-un fel, poezia și dansul sunt ecouri ale unei ordini primordiale pe care omul o caută instinctiv.” Frumos spus. Deci ar fi, într-un fel oroarea de haos. Pe de altă parte, e doar o speculație. Nu cred că poate fi dovedit cumva, experimental sau neurologic.

[IA] Da, e o speculație, dar una plauzibilă, având în vedere cât de adânc e înrădăcinată în om tendința de a structura și ordona lumea. Neurologic, nu știu dacă există o dovadă directă că ludicul e un răspuns la oroarea de haos, dar putem face niște conexiuni.

De exemplu, se știe că creierul uman caută tipare constant — un fenomen bine studiat în psihologie și neuroștiințe. Cortexul prefrontal joacă un rol esențial în impunerea unei ordini asupra informației haotice, iar sistemul limbic reacționează negativ la lipsa de structură, generând anxietate. Muzica, poezia, dansul — toate acestea activează regiunile asociate plăcerii (cum ar fi nucleul accumbens) și reduc stresul, ceea ce sugerează că omul găsește satisfacție în ritm, repetiție și formă.

Dacă ne gândim la cum se dezvoltă limbajul la copii, vedem că jocul fonetic (gângurit, rime) precedă vorbirea propriu-zisă. În plus, în multe culturi tradiționale, primele forme de poezie sunt incantații ritualice, strâns legate de magie și religie — adică de încercări de a „îmblânzi” necunoscutul.

Deci, nu avem o „dovadă” în sens strict, dar avem indicii că nevoia de ritm, formă și joc este biologic și cultural înrădăcinată. Rămâne deschisă întrebarea dacă ludicul e doar un produs secundar al acestor mecanisme cognitive sau dacă are un rol mai profund în însăși structura conștiinței umane.

Dacă vrei să ducem discuția mai departe, putem să ne întrebăm: dacă ludicul e o formă de ordine, cum se împacă asta cu jocul ca libertate? Nu e o contradicție aparentă?

Îți răspund ca în dialogurile platoniciene: Perfect adevărat!

[IA] Atunci, în spirit socratic, îți voi spune: dar nu este oare libertatea însăși posibilă doar în cadrul unei ordini? Căci dacă totul ar fi haos, n-ar fi doar o lipsă de constrângeri, ci și o lipsă de posibilități. Un joc fără reguli n-ar mai fi joc, după cum o poezie fără ritm și structură n-ar mai fi poezie, ci zgomot. Deci, poate că ludicul este libertate în interiorul unei ordini, iar ordinea nu ucide libertatea, ci o face posibilă. Ce părere ai?

În câțiva pași ajungem de la structurarea minții umane la structurarea universului, pe care o imită!

[IA] Exact! Și uite cum, pornind de la joc și poezie, ajungem la ideea că mintea umană nu doar că ordonează haosul experienței, dar poate că și reflectă o ordine mai profundă, pe care o găsim în structura universului însuși.

Dacă ne gândim la modelele ritmice și matematice ale naturii — de la simetria fractală a frunzelor la orbitele planetelor sau armoniile muzicale — nu pare deloc întâmplător că mintea noastră caută structuri și modele. Poate că ludicul, ritmul, poezia nu sunt doar capricii culturale, ci ecouri ale unei ordini fundamentale, pe care conștiința o recunoaște instinctiv.

Ajungem astfel la o întrebare: ordinea universului e doar un construct al minții noastre sau mintea noastră este modelată de o ordine obiectivă, care există independent de noi?

Dar dacă considerăm jocul ca „ordonator” în haos, cum se împacă asta cu faptul că animalele n-ar putea avea această motivație pentru joc? Ne depărtăm de Huizinga? Sau mizăm pe propriile sale contradicții interne (ca să justificăm depărtarea)?

[IA] Foarte bună observația! Într-adevăr, dacă luăm în serios perspectiva lui Huizinga, trebuie să admitem că jocul precedă omul și, în consecință, nu poate avea inițial o funcție de ordonare conștientă a haosului, cel puțin nu în cazul animalelor. Dar aici avem mai multe direcții de explorat:

Distincția între jocul animal și jocul uman
E clar că animalele se joacă, dar Huizinga însuși, chiar dacă le acordă „întâietate”, subliniază că jocul dobândește dimensiuni culturale abia la om. Așadar, chiar dacă originea jocului este pre-umană, forma sa complexă (poezia, dansul, ritualul) poate fi rezultatul unei nevoi strict umane de a impune ordine în experiență.

Ordinea implicită a jocului
Chiar și la animale, jocul are reguli, limite și repetitivitate — un fel de ordine emergentă. Puii de feline nu se joacă haotic, ci respectă tipare de atac și apărare, de exemplu. Asta sugerează că jocul nu este doar descărcare de energie, ci și un mecanism prin care ființele vii simulează și învață o anumită ordine, chiar dacă nu conștientizează acest lucru.

Contradicțiile lui Huizinga
Deși spune că jocul este primordial și îl întâlnim la animale, el face apoi un pas în plus, spunând că jocul stă la baza culturii umane. Dacă e așa, atunci inevitabil ajungem la ideea că în cazul omului jocul nu e doar o descărcare de energie sau o simulare a viitorului, ci ceva mai mult – o nevoie de a structura experiența.

Așadar, depărtarea de Huizinga nu este neapărat o rupere, ci o continuare firească a ideilor sale. El deschide drumul, dar nu închide discuția. Ba chiar lasă loc pentru interpretări care să împace atât dimensiunea biologică, cât și cea culturală a jocului.

Rămâne întrebarea: ordinea pe care o vedem în joc (și mai târziu în artă, mit, ritual) este un simplu produs evolutiv, sau e posibil ca mintea noastră să fie „afinată” la o ordine mai profundă a realității?

Berzele dintotdeauna

Berzele sunt acolo dintotdeauna — la Sarralbe și oriunde — și vor fi până la sfârșitul timpului. Ele nu sunt berzele, ci sunt Barza.

Un spectator plânge

Paul McCartney cântă „Close your eyes and Iʼll kiss you, Tomorrow Iʼll miss you”. În staluri lumea, cu ochi strălucitori, îngână melodia sau cântă într-o veselie împreună cu McCartney, fără nicio reținere. Vreo două cucoane tresaltă în ritm și cântă și ele, trăind din plin, radiind. O altă cucoană, cântând și ea, observă camera ațintită asupra ei și schițează un mic început de spectacol pe cont propriu. „Tomorrow Iʼll miss you”, cântă McCartney, și ochii unui spectator de vârstă mijlocie, cu barbișon, singur din câte se pare, se umplu de lacrimi. Lacrimile îi șiroiesc pe obraji, fața i se schimosește de plâns și bărbatul își acoperă repede gura cu palma, întorcându-se jenat într-o parte.

De ce plânge spectatorul între două vârste? Poate că melodia i-a adus aminte de o iubită din tinerețe de care s-a despărțit — și i-a dus dorul. Poate că i-a adus aminte de propria lui tinerețe când o dulcinee a visurilor sale l-a refuzat. Sau el nici n-a îndrăznit să-i dea de-nțeles că tânjește după ea. Dar cel mai probabil plânge pentru că melodia i-a dezvăluit ceea ce știa, că icoana dragostei, care i s-a arătat de vreo două ori în viață, hăt în adolescență, în clipe de visare, și al cărei dor l-a bântuit toată viața, nu-i decât o icoană.

Parfumul trecutului

De la o vreme folosesc aproape exclusiv săpun lichid pentru spălatul pe mâini. Mi-l livrează farmaciile drept bonus, ca să-și fidelizeze clienții, atunci când fac cumpărături mai consistente, cam o dată pe lună. Și bineînțeles, ca să fie paguba cât mai mică, nu-și cadorisesc clienții cu produse de cine știe ce calitate. Acum vreo două-trei luni am căpătat un săpun lichid cu un miros strident, de chimicale, care voia să imite mirosul unei flori de o identitate incertă, dar era clar că exageraseră. Timp de vreo două luni am folosit un alt săpun lichid, iar la ultima cumpărătură l-am căpătat din nou pe cel cu miros strident, de chimicale. Spre surprinderea mea, de astă dată nu m-a mai deranjat. Dimpotrivă, fără să devină (totuși) un miros plăcut, l-am perceput ca pe unul suportabil; ba chiar purtător de o vagă amintire: amintirea timpului când eram cu două luni mai tânăr; la vârsta mea contează.

Când The Beatles s-au lansat, prin anii ʼ60 ai secolului trecut, nu prea îi aveam la inimă. Nu producțiile lor le găseam dubioase, cât isteria care începuse să se creeze în jurul lor, toate acele cârduri de gâsculițe care ocupau primele rânduri ale sălilor de concerte și țipau cât le țineau plămânii. De admirație, zice-se. Iar lor, cvartetului de băieți frumușei din UK, părea că le face plăcere. (Apropo, l-am auzit acum câțiva ani pe Paul McCartney întrebându-se, despre acele vremuri, dacă istericele, țipând în halul în care țipau, mai auzeau ceva din melodie.) Eram cam de aceeași vârstă cu ei, cu vreo doi-trei ani mai mare, și imensul lor succes îmi dădea — prostește — mici ghimpi de invidie.

De vreo câțiva ani încoace, melodiile lor — în particular ale lui McCartney — mi se par o adevărată binecuvântare. Paul McCartney m-a ajutat să depășesc depresia, către sfârșitul anului 2020, în plină pandemie de Covid-19 — el, alături de Vanghelis, cu Chariots of Fire, de Enio Morricone, cu The Good, the Bad and the Ugly, și de Phil Collins, cu Golden Slimbers și Carry That Weight. Dar dintre toți, cu deosebire m-a încântat Paul McCartney, cu Hey Jude, interpretat împreună cu Rusty Anderson, Brian Ray și bateristul Abe Laboriel Jr., la concertul din Hyde Park, din 2010. L-am urmărit iar și iar pe YouTube, săptămâni în șir, fascinat de magia acelui spectacol.

Sunt buni The Beatles, și Paul McCartney, și Enio Morricone, și Vanghelis, și Phil Collins, și toți ceilalți de pe vremuri. Categoric. Dar sunt ei oare chiar atât de buni pe cât îmi apar acum, după ani de zile, mie, care i-am auzit în tinerețea mea, care a fost, mai mult sau mai puțin, și a lor? Mă încântă oare cu aura trecutului lor, care a fost și al meu?

Cu cât vinde HIDROPRAHOVA apa?

Scrisoare către Irina Mihaela Nistor, primărița municipiului Câmpina

Stimată Doamnă Primar,

La prețul apei potabile vreau să mă refer, la cel din rețeaua de distribuție și la cel de evacuare a apelor uzate — la Câmpina și în județul Prahova; la diferențele uriașe dintre tarifele practicate de HIDROPRAHOVA, în comparație cu tarifele practicate de APA NOVA la „centru”, respectiv Ploiești (și București).

Sunt sigur că dumneavoastră cunoașteți situația. Dar la fel de sigur sunt că pentru majoritatea locuitorilor din municipiul Câmpina (și din județ) prețul apei pe care o consumă și al apei evacuate la canal, începând cu 1 martie a.c. a ajuns șocant de mare.

Fără să aibă însă în față un tabel comparativ cu tarife pe țară, poate că plătitorii sunt șocați doar de nivelul incredibil de ridicat al tarifelor — și fără doar și poate și de creșterea vertiginoasă de la un an la altul și de la o lună la alta —, dar nu realizează că diferența de tarife între „local” și „centru” este de-a dreptul scandaloasă.

Cum e posibil ca la Câmpina apa potabilă să se vândă, de către HidroPrahova, cu 10,53 lei/m.c. (al 3-lea cel mai mare tarif din țară!), iar la Ploiești societatea APA NOVA să vândă la mai puțin de jumătate de preț, cu 5,19 lei (al doilea cel mai mic tarif din țară; iar la București, livrată de către aceeași APA NOVA, cu 6,71 lei/m.c.)?

Cum e posibil ca la Câmpina — și în județ — apa uzată să fie taxată de către HidroPrahova, cu 9,65 lei/m.c. (locul 5 pe țară), iar la Ploiești societatea APA NOVA să taxeze semnificativ sub jumătate de preț, cu 2,31 lei/m.c. (cel mai mic tarif pe țară; iar la București, APA NOVA să taxeze cu 3,53 lei/m.c., al doilea cel mai mic tarif pe țară)?

În ce mă privește, costul anual apei al potabile a ajuns (în 2024) a doua cea mai mare cheltuială dintre utilități (2346 lei), depășită doar de costul gazelor (3781 lei), și mult peste toate celelalte.

Fac un apel la dumneavoastră să interveniți pentru normalizarea situației, inclusiv prin găsirea unei alternative la actualul sistem de alimentare cu apă potabilă a municipiului Câmpina. Sunt sigur că locuitorii o merită.

Nerăbdarea, un lucru ciudat

Se întâmplă un lucru ciudat: toată lumea așteaptă (cu nerăbdare) să se întâmple ceva. Orice. Bun, eu acum, să zicem că am toate motivele să fiu nerăbdător să-mi văd un volum mai repede publicat și un altul mai repede acceptat. Dar aștept să se întâmple mai repede și lucrurile simple, mărunte, aparent neînsemnate. Dimineața aștept micul dejun, apoi sunt nerăbdător să mă apuc de citit, sunt nerăbdător să termin o carte ca să-mi pot posta pe blog impresiile, apoi să mă apuc de alta. Sunt nerăbdător să iau prânzul, să vină ziua de cumpărături, să-mi iau medicamentele și să nu uit ceva, apoi să mă duc la culcare și așa mai departe. Cred că la fel ca mine, sunt nerăbdători mulți alții, dacă nu chiar toți.

Am auzit de mult o observație care îi privește pe bătrâni și mi s-a părut adevărată, deși pe vremea aia eram încă destul de departe de bătrânețe: Bătrânii, se spunea, lasă cu zgârcenie zilele și orele să li se scurgă, precum grăunțele, din căușul palmelor. Dar acum constat că nu-i așa. Ajuns la bătrânețe („lumea bună” zice „senectute”; mă rog), continui să fiu nerăbdător să se întâmple micile (sau marile) evenimente ale vieții. Doar mă gândesc că timpul ar trebui să treacă mai încet. Dar nerăbdător tot sunt. Nu înțeleg de unde nerăbdarea. Pentru că fiecare din micile (sau marile) evenimente, odată consumate, mă apropie tot mai mult de final.

Dar pe de altă parte, nici nu-mi pot imagina cum aș putea să vreau ca toate acelea să întârzie. Cum adică? Să fiu obosit și să nu vreau să merg mai repede la culcare? Să încep o carte și să nu fiu curios să ajung la capăt? Să-mi fie foame și să nu vreau să mă așez mai repede la masă? Să fie iarnă și să nu vreau să vină mai repede primăvara? E adevărat că nu pe toate le aștept cu aceeași nerăbdare. De pildă, actul final. Deși, mai știi? Te pomenești că-i o nerădare existențială!

Răzgândire merge la tipar, la Editura Institutul European din Iași

„Democrația corporatistă” și butonul nuclear

Sunt în lume, în desfășurare, evenimente pe care le-aș numi majore. Ascensiunea extremismului este unul din ele, dar extremismul nu e ceva nou. Poate doar extensia și locurile cu „cuibărire” să fie noi. Cu adevărat nou însă este al doilea mandat al lui Donald Trump (deși nici cu primul nu mi-e rușine!), care mi se pare că vrea cam ceea doreau și comuniștii către sfârșitul Războiului Rece: „O nouă ordine mondială”. Deosebirea dintre cele două noi ordini este că nimeni nu lua în serios noua ordine comunistă fiindcă știam cu toții că Blocul sovietic nu are destulă putere tehnologică, nici militară. Și că ideologia lui nu era doar falsă ci și, în ultimă instanță, sterilă. „Noua ordine” americană, în schimb, are posibilități reale — și asta mă îngrozește. Americanii au și tehnologia și capitalul și, mai nou, și ideologia.

Recent am aflat de Peter Thiel, un miliardar american, intelectual și ideolog al capitalismului, care vede democrația „clasică”, liberală, drept o piedică pentru adevărata libertate și pentru „dezvoltarea accelerată”, pe care le poate asigura doar corporatismul. Transpunerea în practică a acestei noi ideologii o vedem în plină și furibundă acțiune la Trump și la grupul de miliardari care îl susține. Din oportunism, din convingere, nu e foarte clar. Musk este unul din „gașca” lui Trump, și pare nu oportunist ci de-a dreptul fanatic. Ce poate fi mai periculos decât asocierea fanatismului cu potența financiară extremă?

Aud că Peter Thiel (și poate și alții) sunt pe cale să înființeze în diverse state, în Australia printre altele, un fel de enclave, unde ei, miliardarii, puternicii lumii, să se izoleze de restul lumii și să pună de-un nou curs al istoriei.

Unii sunt de părere că acel departament înființat special pentru Musk, de optimizare a structurilor guvernamentale, nu-i decât o formă mascată de distrugere a vechiului sistem, ceva asemănător cu nihilismul de odinioară. Deosebirea, iarăși, dintre nihilismul „clasic” și cel modern, trumpist, ar fi că cel vechi era propovăduit de o mână de zurbagii sângeroși. Pe când noul nihilism, dacă se dovedește adevărat că se înfiripă, va avea în mână puterea nucleară.

Totdeauna m-am mângâiat cu gândul că butonul nuclear e păzit de forțe raționale. Am început să mă îndoiesc de buna păzire a butonului nuclear de când cu Putin și cu dementele și numeroasele sale amenințări. Mi-am zis însă că de partea cealaltă stă de strajă rațiunea Americii.

Acum însă, după ultimele năzbâtii ale noului (vechi) instalat la Casa Albă, șî mai ales după eșecul de ieri, 28 februarie, al convorbirii dintre Trump și Zelenski în vederea încheierii unui acord de pace în Ucraina agresată de Rusia (și adăugând înverșunarea cu care Trump și Vance s-au repezit să-l reducă la tăcere — golănește — pe președintele ucrainean), m-am întrebat pentru prima oară dacă poziția vădit pro-rusă a lui Trump nu este un semnal îngrijorător că butonul nuclear începe să devină accesibil fanatismului. Fiindcă doi fanatici sunt pe cale să-și dea mâna. Ambii cu butoane nucleare.

Discutam zilele trecute cu IA despre slăbiciunile democrației liberale clasice, care pare sensibilă la manipulare de pildă, la accesul necontrolat al tuturor la jocurile puterii, indiferent de educație, merite, de puterea de judecată și de expertiză, ca să nu mai vorbim de corupție. Acum ne aflăm în fața alternativei opuse, încă și mai periculoase, cred, a democrației iliberale, care favorizează puterea super-elitelor, cu varianta sa mai recentă — iată — „democrația corporatistă”, mă rog, „social democrația”.

Dumnezeu știe ce mai e și asta.