Parfumul trecutului

De la o vreme folosesc aproape exclusiv săpun lichid pentru spălatul pe mâini. Mi-l livrează farmaciile drept bonus, ca să-și fidelizeze clienții, atunci când fac cumpărături mai consistente, cam o dată pe lună. Și bineînțeles, ca să fie paguba cât mai mică, nu-și cadorisesc clienții cu produse de cine știe ce calitate. Acum vreo două-trei luni am căpătat un săpun lichid cu un miros strident, de chimicale, care voia să imite mirosul unei flori de o identitate incertă, dar era clar că exageraseră. Timp de vreo două luni am folosit un alt săpun lichid, iar la ultima cumpărătură l-am căpătat din nou pe cel cu miros strident, de chimicale. Spre surprinderea mea, de astă dată nu m-a mai deranjat. Dimpotrivă, fără să devină (totuși) un miros plăcut, l-am perceput ca pe unul suportabil; ba chiar purtător de o vagă amintire: amintirea timpului când eram cu două luni mai tânăr; la vârsta mea contează.

Când The Beatles s-au lansat, prin anii ʼ60 ai secolului trecut, nu prea îi aveam la inimă. Nu producțiile lor le găseam dubioase, cât isteria care începuse să se creeze în jurul lor, toate acele cârduri de gâsculițe care ocupau primele rânduri ale sălilor de concerte și țipau cât le țineau plămânii. De admirație, zice-se. Iar lor, cvartetului de băieți frumușei din UK, părea că le face plăcere. (Apropo, l-am auzit acum câțiva ani pe Paul McCartney întrebându-se, despre acele vremuri, dacă istericele, țipând în halul în care țipau, mai auzeau ceva din melodie.) Eram cam de aceeași vârstă cu ei, cu vreo doi-trei ani mai mare, și imensul lor succes îmi dădea — prostește — mici ghimpi de invidie.

De vreo câțiva ani încoace, melodiile lor — în particular ale lui McCartney — mi se par o adevărată binecuvântare. Paul McCartney m-a ajutat să depășesc depresia, către sfârșitul anului 2020, în plină pandemie de Covid-19 — el, alături de Vanghelis, cu Chariots of Fire, de Enio Morricone, cu The Good, the Bad and the Ugly, și de Phil Collins, cu Golden Slimbers și Carry That Weight. Dar dintre toți, cu deosebire m-a încântat Paul McCartney, cu Hey Jude, interpretat împreună cu Rusty Anderson, Brian Ray și bateristul Abe Laboriel Jr., la concertul din Hyde Park, din 2010. L-am urmărit iar și iar pe YouTube, săptămâni în șir, fascinat de magia acelui spectacol.

Sunt buni The Beatles, și Paul McCartney, și Enio Morricone, și Vanghelis, și Phil Collins, și toți ceilalți de pe vremuri. Categoric. Dar sunt ei oare chiar atât de buni pe cât îmi apar acum, după ani de zile, mie, care i-am auzit în tinerețea mea, care a fost, mai mult sau mai puțin, și a lor? Mă încântă oare cu aura trecutului lor, care a fost și al meu?