Un spectator plânge

Paul McCartney cântă „Close your eyes and Iʼll kiss you, Tomorrow Iʼll miss you”. În staluri lumea, cu ochi strălucitori, îngână melodia sau cântă într-o veselie împreună cu McCartney, fără nicio reținere. Vreo două cucoane tresaltă în ritm și cântă și ele, trăind din plin, radiind. O altă cucoană, cântând și ea, observă camera ațintită asupra ei și schițează un mic început de spectacol pe cont propriu. „Tomorrow Iʼll miss you”, cântă McCartney, și ochii unui spectator de vârstă mijlocie, cu barbișon, singur din câte se pare, se umplu de lacrimi. Lacrimile îi șiroiesc pe obraji, fața i se schimosește de plâns și bărbatul își acoperă repede gura cu palma, întorcându-se jenat într-o parte.

De ce plânge spectatorul între două vârste? Poate că melodia i-a adus aminte de o iubită din tinerețe de care s-a despărțit — și i-a dus dorul. Poate că i-a adus aminte de propria lui tinerețe când o dulcinee a visurilor sale l-a refuzat. Sau el nici n-a îndrăznit să-i dea de-nțeles că tânjește după ea. Dar cel mai probabil plânge pentru că melodia i-a dezvăluit ceea ce știa, că icoana dragostei, care i s-a arătat de vreo două ori în viață, hăt în adolescență, în clipe de visare, și al cărei dor l-a bântuit toată viața, nu-i decât o icoană.