Nerăbdarea, un lucru ciudat

Se întâmplă un lucru ciudat: toată lumea așteaptă (cu nerăbdare) să se întâmple ceva. Orice. Bun, eu acum, să zicem că am toate motivele să fiu nerăbdător să-mi văd un volum mai repede publicat și un altul mai repede acceptat. Dar aștept să se întâmple mai repede și lucrurile simple, mărunte, aparent neînsemnate. Dimineața aștept micul dejun, apoi sunt nerăbdător să mă apuc de citit, sunt nerăbdător să termin o carte ca să-mi pot posta pe blog impresiile, apoi să mă apuc de alta. Sunt nerăbdător să iau prânzul, să vină ziua de cumpărături, să-mi iau medicamentele și să nu uit ceva, apoi să mă duc la culcare și așa mai departe. Cred că la fel ca mine, sunt nerăbdători mulți alții, dacă nu chiar toți.

Am auzit de mult o observație care îi privește pe bătrâni și mi s-a părut adevărată, deși pe vremea aia eram încă destul de departe de bătrânețe: Bătrânii, se spunea, lasă cu zgârcenie zilele și orele să li se scurgă, precum grăunțele, din căușul palmelor. Dar acum constat că nu-i așa. Ajuns la bătrânețe („lumea bună” zice „senectute”; mă rog), continui să fiu nerăbdător să se întâmple micile (sau marile) evenimente ale vieții. Doar mă gândesc că timpul ar trebui să treacă mai încet. Dar nerăbdător tot sunt. Nu înțeleg de unde nerăbdarea. Pentru că fiecare din micile (sau marile) evenimente, odată consumate, mă apropie tot mai mult de final.

Dar pe de altă parte, nici nu-mi pot imagina cum aș putea să vreau ca toate acelea să întârzie. Cum adică? Să fiu obosit și să nu vreau să merg mai repede la culcare? Să încep o carte și să nu fiu curios să ajung la capăt? Să-mi fie foame și să nu vreau să mă așez mai repede la masă? Să fie iarnă și să nu vreau să vină mai repede primăvara? E adevărat că nu pe toate le aștept cu aceeași nerăbdare. De pildă, actul final. Deși, mai știi? Te pomenești că-i o nerădare existențială!