Jocul ca „oroare” de haos (Dialog cu IA)

Încadrând poezia în ludic, Huizinga încearcă să meargă la rădăcinile ludicului (Homo ludens). Și iată ce găsește:

„De ce își potrivește omul cuvântul după măsură, cadență și ritm? Cine spune: «de dragul frumuseții» sau «în urma unei emoții» nu face decât să deplaseze problema într-o sferă și mai inaccesibilă. Cine răspunde însă: «omul face poezie, pentru că trebuie să se joace în comun» a nimerit punctul esențial. Cuvântul metric ia naștere numai in jocul obștii; acolo își are el funcția și valoarea, pe care le pierde pe măsură ce jocul de societate își pierde caracterul cultural, sau solemn, sau festiv.”

Deci joaca în comun — asta pare să fie rădăcina poeziei, respectiv a dansului, a cântului, deci a ludicului la Huizinga. Dar de ce să fie ludicul parte constitutivă a structurii umane? Și nu numai: și animalele se joacă. Observând că jocul a existat — prin animale — înaintea omului, Huizinga contestă definirea jocului ca fiind caracteristic omului. De fapt, spune el, nu există un consens în privința rădăcinilor jocului, nici în privința utilității lui, a vreunei funcții biologice: „Numeroasele încercări de a determina această funcție biologică a jocului sunt foarte divergente. Unii au crezut că pot defini originea și fundamentarea jocului ca o descărcare a unui surplus de forță vitală. Alții sunt de părere că orice ființă vie, când se joacă, se supune unui spirit de imitație congenital. Sau că jocul satisface o nevoie de destindere. Sau că este un exercițiu pregătitor în vederea activității serioase, pe care i-o va cere viața. Sau că servește drept exercițiu de stăpânire de sine. Alții caută principiul in nevoia înnăscută de a putea face ceva, sau de a pricinui ceva, sau în tendința de a domina, sau în aceea de a-i întrece pe concurenți. Alții consideră jocul ca pe o drenare nevinovată a unor porniri dăunătoare, sau ca pe o umplutură necesară unei activități orientate prea unilateral, sau ca satisfacerea, într-o ficțiune, a dorințelor cu neputință de satisfăcut în realitate și, in consecință, ca autoconservare a simțului personalității.”

[IA] Huizinga vede ludicul nu ca pe un simplu antrenament pentru viața practică, așa cum este la animale, ci ca pe ceva constitutiv spiritului uman, o expresie primordială a culturii [„întreaga cultură poate fi considerată sub specie ludi”]. Pentru el, joaca nu e doar un mijloc, ci un scop în sine, un spațiu al libertății, al convențiilor asumate de comun acord, unde regulile sunt respectate nu din constrângere, ci dintr-o bucurie intrinsecă. De aceea, el consideră că jocul este la baza formelor fundamentale de cultură: drept, război, artă, religie.

Dacă ne întoarcem la întrebarea ta despre poezie, dans și cânt, ceea ce sugerează Huizinga este că ritmul, cadența, forma metrică sunt mai întâi niște structuri ale jocului colectiv, ale unei experiențe împărtășite. Poezia nu începe ca expresie solitară, ci ca o manifestare publică, ritualică, legată de sărbătoare și ceremonial. Probabil că de aici derivă și caracterul solemn, festiv, dar și „nefolositor” în sens pragmatic al artei.

De ce să fie ludicul parte constitutivă a ființei umane? Dacă urmăm logica lui Huizinga, răspunsul ar fi că ludicul este mai mult decât un simplu mecanism de supraviețuire — el este un mod fundamental prin care omul creează sens, ordonează experiența, își manifestă libertatea și creează comunitate.

Dintr-un alt un alt unghi, s-ar putea spune că ludicul e legat de nevoia de a structura haosul experienței — ritmul, cadența, simetria creează o ordine simbolică, inteligibilă, unde omul își poate recunoaște locul. Într-un fel, poezia și dansul sunt ecouri ale unei ordini primordiale pe care omul o caută instinctiv.

Așadar, „ludicul e legat de nevoia de a structura haosul experienței — ritmul, cadența, simetria creează o ordine simbolică, inteligibilă, unde omul își poate recunoaște locul. Într-un fel, poezia și dansul sunt ecouri ale unei ordini primordiale pe care omul o caută instinctiv.” Frumos spus. Deci ar fi, într-un fel oroarea de haos. Pe de altă parte, e doar o speculație. Nu cred că poate fi dovedit cumva, experimental sau neurologic.

[IA] Da, e o speculație, dar una plauzibilă, având în vedere cât de adânc e înrădăcinată în om tendința de a structura și ordona lumea. Neurologic, nu știu dacă există o dovadă directă că ludicul e un răspuns la oroarea de haos, dar putem face niște conexiuni.

De exemplu, se știe că creierul uman caută tipare constant — un fenomen bine studiat în psihologie și neuroștiințe. Cortexul prefrontal joacă un rol esențial în impunerea unei ordini asupra informației haotice, iar sistemul limbic reacționează negativ la lipsa de structură, generând anxietate. Muzica, poezia, dansul — toate acestea activează regiunile asociate plăcerii (cum ar fi nucleul accumbens) și reduc stresul, ceea ce sugerează că omul găsește satisfacție în ritm, repetiție și formă.

Dacă ne gândim la cum se dezvoltă limbajul la copii, vedem că jocul fonetic (gângurit, rime) precedă vorbirea propriu-zisă. În plus, în multe culturi tradiționale, primele forme de poezie sunt incantații ritualice, strâns legate de magie și religie — adică de încercări de a „îmblânzi” necunoscutul.

Deci, nu avem o „dovadă” în sens strict, dar avem indicii că nevoia de ritm, formă și joc este biologic și cultural înrădăcinată. Rămâne deschisă întrebarea dacă ludicul e doar un produs secundar al acestor mecanisme cognitive sau dacă are un rol mai profund în însăși structura conștiinței umane.

Dacă vrei să ducem discuția mai departe, putem să ne întrebăm: dacă ludicul e o formă de ordine, cum se împacă asta cu jocul ca libertate? Nu e o contradicție aparentă?

Îți răspund ca în dialogurile platoniciene: Perfect adevărat!

[IA] Atunci, în spirit socratic, îți voi spune: dar nu este oare libertatea însăși posibilă doar în cadrul unei ordini? Căci dacă totul ar fi haos, n-ar fi doar o lipsă de constrângeri, ci și o lipsă de posibilități. Un joc fără reguli n-ar mai fi joc, după cum o poezie fără ritm și structură n-ar mai fi poezie, ci zgomot. Deci, poate că ludicul este libertate în interiorul unei ordini, iar ordinea nu ucide libertatea, ci o face posibilă. Ce părere ai?

În câțiva pași ajungem de la structurarea minții umane la structurarea universului, pe care o imită!

[IA] Exact! Și uite cum, pornind de la joc și poezie, ajungem la ideea că mintea umană nu doar că ordonează haosul experienței, dar poate că și reflectă o ordine mai profundă, pe care o găsim în structura universului însuși.

Dacă ne gândim la modelele ritmice și matematice ale naturii — de la simetria fractală a frunzelor la orbitele planetelor sau armoniile muzicale — nu pare deloc întâmplător că mintea noastră caută structuri și modele. Poate că ludicul, ritmul, poezia nu sunt doar capricii culturale, ci ecouri ale unei ordini fundamentale, pe care conștiința o recunoaște instinctiv.

Ajungem astfel la o întrebare: ordinea universului e doar un construct al minții noastre sau mintea noastră este modelată de o ordine obiectivă, care există independent de noi?

Dar dacă considerăm jocul ca „ordonator” în haos, cum se împacă asta cu faptul că animalele n-ar putea avea această motivație pentru joc? Ne depărtăm de Huizinga? Sau mizăm pe propriile sale contradicții interne (ca să justificăm depărtarea)?

[IA] Foarte bună observația! Într-adevăr, dacă luăm în serios perspectiva lui Huizinga, trebuie să admitem că jocul precedă omul și, în consecință, nu poate avea inițial o funcție de ordonare conștientă a haosului, cel puțin nu în cazul animalelor. Dar aici avem mai multe direcții de explorat:

Distincția între jocul animal și jocul uman
E clar că animalele se joacă, dar Huizinga însuși, chiar dacă le acordă „întâietate”, subliniază că jocul dobândește dimensiuni culturale abia la om. Așadar, chiar dacă originea jocului este pre-umană, forma sa complexă (poezia, dansul, ritualul) poate fi rezultatul unei nevoi strict umane de a impune ordine în experiență.

Ordinea implicită a jocului
Chiar și la animale, jocul are reguli, limite și repetitivitate — un fel de ordine emergentă. Puii de feline nu se joacă haotic, ci respectă tipare de atac și apărare, de exemplu. Asta sugerează că jocul nu este doar descărcare de energie, ci și un mecanism prin care ființele vii simulează și învață o anumită ordine, chiar dacă nu conștientizează acest lucru.

Contradicțiile lui Huizinga
Deși spune că jocul este primordial și îl întâlnim la animale, el face apoi un pas în plus, spunând că jocul stă la baza culturii umane. Dacă e așa, atunci inevitabil ajungem la ideea că în cazul omului jocul nu e doar o descărcare de energie sau o simulare a viitorului, ci ceva mai mult – o nevoie de a structura experiența.

Așadar, depărtarea de Huizinga nu este neapărat o rupere, ci o continuare firească a ideilor sale. El deschide drumul, dar nu închide discuția. Ba chiar lasă loc pentru interpretări care să împace atât dimensiunea biologică, cât și cea culturală a jocului.

Rămâne întrebarea: ordinea pe care o vedem în joc (și mai târziu în artă, mit, ritual) este un simplu produs evolutiv, sau e posibil ca mintea noastră să fie „afinată” la o ordine mai profundă a realității?