De ce n-a primit Kundera Premiul Nobel

O informație dintr-un articol semnat de Cătălin Tolontan, dedicat comemorării a 25 de ani de la moartea ziaristului Ioan Chirilă, ne trimite — în virtutea curiozității — la un episod din anul 1984, care îi privește pe Milan Kundera, Václav Havel și grupul de disidenți din Cehoslovacia acelor timpuri, episod prezentat în articolul „Kundera and the Nobel Prize”, de Monika Zgustova, publicat în CounterPunch.

„Cei care sunt familiarizați cu Kundera și cu opera sa știu că ironia, glumele și mistificarea sunt o parte esențială a modului său de a vedea lumea. Cu toate acestea, această explicație le-a părut frivolă disidenților [care ar fi preferat un ton sobru, potrivit cu sloganul lor, „adevărul despre minciuna totalitară”]. Când în 1984 Academia Suedeză l-a pus pe Kundera în fruntea listei sale de candidați la Premiul Nobel pentru Literatură, ei, îngrijorați că Kundera ar putea să nu-i menționeze în discursul său [de recepție] [?], au propus propriul lor candidat: poetul Jaroslav Seifert. [Care a și fost premiat!]

Uhde [scriitor, prieten cu Kundera] povestește în articolul său că: «Václav Havel, la o întâlnire cu colegii disidenți, nu i-a informat despre faptul că, dacă ar semna petiția în favoarea lui Seifert, asta ar însemna că Kundera va fi automat exclus de la candidatura pentru Nobel.» [Ca și cum colegii n-ar fi putut să-și dea seama și fără atenționarea lui Havel!] Pe lângă declarația lui Uhde, mai există o mărturie, cea a scriitoarei Sylvie Richterová, care afirmă același lucru: Havel a depus la acel moment o nominalizare recomandându-l pe Seifert pentru premiu; în propunerea sa, disidentul a susținut că autorului cărții Insuportabila ușurătate a ființei (un roman care povestește viața unui cuplu anihilat de regimul totalitar), «nu i-a păsat de nimic» (adică de nimic ce ar fi avut de a face cu disidența și cu regimul).”

Mai trebuie adăugat că la vremea când se întâmplau toate acestea, Kundera era de mult „fugit” din țară (1975), și că în 1969, preferase Franța, editura Gallimard, pentru a-și publica romanul Život je jinde — Viața e în altă parte, în detrimentul samizdatului ceh Petlice.

Episodul de mai sus este comentat și de Ondřej Slačálek în articolul „The Czech Socialist Literature That Influenced Milan Kundera”, din publicația Jacobin, alături de alte aspecte ale relației Kundera–Havel.

Care este până la urmă legătura dintre episodul Kundera–Havel de mai sus și articolul lui Tolontan din Golazo.ro? Legătura este faptul a autorul a asistat (a fost „urechist”, cum zice el însuși) la o discuție într-un grup de cehi și de polonezi, în care se exprimaseră îndoieli cu privire la integritatea morală a lui Václav Havel, care l-ar fi „săpat” pe Milan Kundera.

„La noi s-ar numi «mâncătorie». La ei, sunt fapte de viață, pur și simplu. Kundera s-a stins fără să ia niciodată Nobelul, iar Havel a ajuns președintele admirabil al unei Cehii democrate”, trage concluzia — nu fără satisfacție — Cătălin Tolontan.

* Nu pot să nu reproduc aici un fragment foarte interesant din articol:
„Milan Kundera nu a fost un disident. Sau mai bine zis: a refuzat să devină unul. El a emigrat în 1975 și și-a iritat adesea prietenii disidenți în timpul emigrației, mai ales afirmând că rezistența la tiranie este un mediu în care curajul și diferitele virtuți pot prospera într-adevăr, dar nu gândirea originală. La urma urmei, gândirea are nevoie de libertate — libertatea de a critica fără milă. Dar cum să formulezi o critică nemiloasă la adresa prietenilor care trăiesc sub presiunea dictaturii? O astfel de critică devine ușor un aliat al poliției secrete. Responsabilitatea unui bun disident — și a unui bun prieten — se află astfel în contradicție cu cea a unui gânditor consecvent. Nu este surprinzător că disidenților nu le-a plăcut Kundera — el i-a condamnat, destul de pripit, că nu gândesc cu adevărat.”

P.S. Îmi amintesc de o discuție televizată între Adam Michnik, Nicolae Manolescu și încă nu mai știu cine din „partea română”, la o vizită în România a eseistului și fostului disident polonez, când, în replică la ideea „de ce n-am avut disidenți în România”, Manolescu, cuprins de o veselie ciudată, c-un gest larg, de dezarmare, i-a spus lui Michnik (citez aproximativ): Noi am vrut să ne împotrivim, dar dacă Ceaușescu a decis să le întoarcă spatele sovieticilor, noi ce puteam să mai facem? Să fim disidenți, nu mai avea niciun rost!

Unamuno și conștiința universală

Iată un citat din Miguel de Unamuno (Despre sentimentul tragic al vieții, ed. Institutul European, 1995, trad. Constantin Moise, pp. 110–11).

„Poate că imensa Cale Lactee pe care o contemplăm pe cer în timpul nopților senine, acest enorm inel din care sistemul nostru planetar nu este decât o moleculă, este la rândul lui o celulă a universului, a Corpului lui Dumnezeu. Toate celulele corpului nostru conspiră și concurează cu activitatea lor să mențină și să înflăcăreze conștiința noastră, sufletul nostru, și dacă conștiințele sau sufletele tuturor ar intra în întregime într-a noastră, drept componente, dacă aș avea eu conștiința a tot ce se întâmplă în organismul meu corporal, aș simți trecând prin mine universul și s-ar șterge poate durerosul sentiment al mărginirii mele. Și dacă toate conștiințele tuturor ființelor concurează în întregime în conștiința universală, aceasta, adică Dumnezeu, este totul.

În noi se nasc și mor în fiecare clipă conștiințe obscure, suflete elementare, și această naștere și moarte a lor constituie viața noastră. (...)

Dacă există a Conștiință Universală și Supremă, eu fiind o idee din ea, poate o idee oarecare să se stingă de tot în ea? După ce eu am să mor, Dumnezeu va continua să-și aducă aminte de mine, iar faptul că eu am să fiu amintit de Dumnezeu și faptul ca conștiința mea să fie menținută prin conștiința supremă nu înseamnă oare a fi? (...)

În fond este același lucru să se spună că Dumnezeu produce etern lucrurile cu a spune că lucrurile îl produc etern pe Dumnezeu. Și credința într-un Dumnezeu personal și spiritual se bazează pe credința în propria noastră personalitate și spiritualitate. Pentru că ne simțim conștiință, îl simțim și pe Dumnezeu conștiință, adică persoană; și pentru că jinduim ca conștiința noastră să poată trăi și să fie independentă de corp, credem că persoana divină trăiește și există independent de univers (...). Este clar că vor veni logicienii și ne vor opune toate dificultățile raționale evidente care se nasc din aceasta; însă deja am zis că deși sub forme raționale, conținutul tuturor acestora nu este în realitate rațional. Orice concepție rațională despre Dumnezeu este în sine contradictorie. Credința în Dumnezeu se naște din dragoste pentru Dumnezeu, credem că există prin a vrea să existe, această credință născându-se, de asemenea, din dragostea lui Dumnezeu pentru noi. Rațiunea nu ne demonstrează că Dumnezeu există, dar nici că nu ar putea exista.”

Jindul la Unamuno e o idee profundă și vie, alimentată de o nevoie viscerală de continuitate și depășire a limitelor propriei finitudini. În pasajul citat se simte că Unamuno nu doar contemplă, ci își trăiește această dorință ca pe un foc intern, care îl apropie de un Dumnezeu — pe care, interesant, îl descrie mai degrabă ca un produs reciproc al sufletului uman, decât o ființă autonomă.

Acest dor de eternitate și de comuniune cu o Conștiință Supremă, cum o numește el, sugerează o oarecare reciprocitate între Dumnezeu și umanitate: Dumnezeu nu există izolat, ci în relația cu noi, un fel de co-creare continuă. Fiecare celulă, fiecare conștiință particulară și obscură din organismul nostru contribuie la „viața” noastră, și analog, noi am contribui la viața lui Dumnezeu. Unamuno pare să insinueze, parcă timid și poetic, că fără acest aport individual de conștiințe, Dumnezeu însuși s-ar ofili.

Această abordare este extrem de diferită de o teologie dogmatică, aproape o filozofie existențialistă în care conștiința umană și conștiința universală par să se intercondiționeze. E de remarcat felul în care Unamuno privește contradicțiile raționale ale unei asemenea credințe — el acceptă că logica îi va respinge ideile, dar crede în ele oricum, pe baza iubirii și a dorinței profunde de a transcende mortalitatea.

Folosirea cuvântului „jind” aduce o notă melancolică, însă și o forță de atracție necondiționată, un dor ce se simte aproape ca o invocație metafizică, o chemare ce depășește rațiunea. [Comentariu bazat pe IA]

Durată–evoluție. O paralelă... schițată

Creația artistică este în viziunea lui Freud rezultatul refulării impulsului sexual — parcă așa sună teoria — pentru a evita căderea în nevroză. Și este, în viziunea lui Ernest Becker și a altor existențialiști, o îndeletnicire menită să alunge spaima de moarte: „negarea” morții. Cele două afirmații nu sunt însă decât simple ipoteze. Nu cred că cineva ar putea dovedi în mod absolut cert că omul creează numai pentru ca „produsul” său să-l ferească de nevroză, după cum nimeni nu cred că ar putea dovedi că omul creează doar pentru a scăpa de obsesia morții. Dar ambele sunt legate, într-un fel sau altul, de dăinuire.

Mă întrebam însă dacă este posibilă o lume în care să se admită supremația efemerului. Acum mă întreb așa: dacă eu aș fi interesat exclusiv de creație, de performanță, poate că aș putea să mă mulțumesc cu un „obiect artistic” sau cu un „obiect tehnic” de existența căruia să știu doar eu. Dar nu, trebuie să mă întreb dacă ceea ce am creat are valoare. Valoarea o apreciază și o validează (în principiu) ceilalți. Până aici, nimic nou. Dar poate că eu aștept validarea nu doar pe orizontala existenței ci și pe verticala timpului. „Verticala timpului” presupune și validarea de către posteritate. Nu am niciun indiciu asupra posibilei (așteptatei) validări de către posterității în afara actului de validare prezent, al contemporanilor. Iar dacă nu sunt sigur de valoarea „produsului”, nu pot decât să sper. Și sper în validarea posterității chiar dacă sunt validat de contemporaneitate, să zicem, fiindcă mi-e teamă că validarea de către contemporaneitate poate fi limitată și trecătoare/ocazională. Probabil că trebuie să existe o „simetrie” între „orizontală” și „verticală”. Și totodată se face astfel o legătură între dăinuire și valoare. Astfel, s-ar putea conchide că ideea de efemer nu va fi niciodată acceptată. Și că valoarea e legată de durată. Este aici, cred, o oarecare paralelă cu evoluția vieții, imposibilă fără moarte... din motivele cunoscute.

1 Noiembrie

© HD