Responsabilitate sau indiferență?

Când eram mic am luat parte la o excursie pe Dunăre cu vaporul. Când se întâmpla să fie ceva interesant de văzut pe un mal, toți copiii se îmbulzeau pe partea cu pricina a vasului. Căpitanul ne striga: Treceți, unii din voi, și pe partea ailaltă, că se dezechilibrează vaporul. Unii treceau, alții rămâneau.

Asta se întâmpla acum circa trei sferturi de secol. Dar abia acum mi-a venit în cap o întrebare. Cei ce treceau, dând curs apelului căpitanului, se simțeau responsabili (să echilibreze vasul), sau indiferenți (la ce era de văzut pe malul „interesant”)? Iar cei ce rămâneau, nerăspunzând la apelul căpitanului, erau pasionați (de respectiva priveliște), sau nesimțiți?

Mărturisesc că n-am un răspuns. L-am implicat și pe IA, care mi-a sugerat, corect ca-n totdeauna: Dar, în fond, ambele categorii de copii reflectă două abordări diferite față de viață: unii aleg ordinea și echilibrul, sacrificând uneori entuziasmul, iar alții se lasă purtați de dorință și moment, cu riscul de a ignora consecințele... Tu unde te-ai fi plasat în situația asta?

La care, i-am răspuns, scorțos: Poți să mă-ntrebi nu unde m-aș fi plasat?, ci unde m-am plasat? Și o să-ți răspund: Eu sunt totdeauna responsabil!... Hm! Hm!

Semnătura pe carte

Pe vremuri, în copilărie, pe prima filă din fiecare carte cumpărată (mai degrabă căpătată, să zicem, căci bani pentru cărți nu prea aveam pe-atunci — abia dacă ajungeau pentru mâncare) îmi scriam numele și, într-o codiță a ultimei litere, obișnuiam să trec anul. Îmi marcam astfel eul incipient (tot mai sofisticat, baroc) și timpul copilăriei, de care știam că o să-mi fie nu peste multă vreme dor... Mai târziu, păstrând numele meu + data, am renunțat la orice înflorituri, marcând astfel sobrietatea, independența și speranța, în ce? În soliditatea lor... În faza următoare, în zorii bătrâneții, am restrâns notația la dată, rămânând, ce? Speranța în durată?... De câțiva ani, pe prima filă din fiecare carte cumpărată — și sunt tot mai multe — nu mai pun nimic...

Recent am descoperit o similaritate: masculii canini, în ocolurile lor adulmecătoare, își marchează asiduu luarea în stăpânire a teritoriului, oprindu-se la fiecare câțiva pași, ridicând un picior de la spate și lansând un jet. O iluzie, desigur, pentru bieții masculi canini... Iar și mai recent, de fapt chiar ieri, mi-am dat seama că ceea ce făceam eu cu semnăturile pe cărți și cu data era tot un fel de încercare de luare în stăpânire a teritoriului. Temporal. Am renunțat deci, înainte chiar de a începe să „aprofundez” (împreună cu Tillich, cu Becker, cu Sartre, Kierkegaard, Unamuno și toți ceilalți) Efemerul. Lucrase deci subconștientul, cum s-ar zice... Acum sunt, chipurile, edificat. Conștient.

P.S. Dar oare cu fiecare postare pe blog și cu fiecare carte publicată, ce altceva fac decât să marchez luarea în stăpânire a ceea ce nu poate fi luat?... Iluzia moare ultima.

Paul Tillich: Curajul de a fi

...Mai pe îndelete

După titlul provocator (Curajul de a fi, de Paul Tillich, 1952; trad. Sorin Avram Vîrtop, ed. Herald, 2007), întrebarea propriu-zisă, pusă pe șleau, vine abia la pagina 202:

„Există oare un curaj care poate să învingă angoasa lipsei de sens și a îndoielii? Cu alte cuvinte, poate credința care acceptă acceptarea să reziste puterii celor mai radicale forme ale ne-ființei? Poate credința să reziste lipsei de sens? Există vreun tip de credință care poate să existe împreună cu îndoiala și lipsa de sens? (...) Cum este posibil curajul de a fi dacă toate căile de a-l crea sunt blocate de experiența insuficienței lor ultime? Dacă viața este tot atât de lipsită de sens ca și moartea, dacă vina este tot atât de discutabilă ca și perfecțiunea, dacă ființa nu este mai plină de sens decât ne-ființa, pe ce își poate întemeia cineva curajul de a fi?”

Răspunsul este și el undeva la limita absurdului: „Dacă individul nu caută să scape de această întrebare [adică dacă nu o trece cu vederea], nu este posibil decât un singur răspuns: că acceptarea disperării este în sine credință [s.m.] și că se află la granița curajului de a fi. În această situație, sensul vieții este redus la disperarea privitoare la sensul vieții [s.m.]. Câtă vreme această disperare este un act de viață, este pozitivă în negativitatea ei.”

Există ceva pozitiv, constructiv, în asemenea afirmații, sau nu sunt decât joc de cuvinte, simple speculații? Problema este atât de paradoxală, să-i zicem — cea a ne-ființei, a lipsei de sens ultim al vieții, a disperării și a anxietății, a credinței ș.a.m.d — încât nu cred că poate fi abordată decât la marginea raționalului. Ca să reformulez un artificiu semantic al autorului, pozitivul trăiește pe spezele negativului. De aici și nu puținele contradicții și inconsecvențe din text. „Actul de acceptare a lipsei de sens este în sine un act plin de sens, este un act de credință. [!] (...) Este pur și simplu credință, nedirecționată, absolută.”

Credință nedirecționată? Adică fără obiect?... „Tillich joacă mult la intersecția dintre emoții, intelect și existență, așa că nu e de mirare că e provocator!” (îmi șoptește IA, malițios). El vorbește despre o formă absolută de credință, care se sprijină pe o acceptare fundamentală a existenței, fără să fie nevoie să se ancoreze într-o religie specifică sau într-un lucru anume. E o credință în existența însăși, în actul de a fi.

Am îngroșat în textul de mai sus câțiva termeni care desemnează concepte esențiale în gândirea lui Tillich. Autorul le dezvoltă rând pe rând până către final, nu neapărat într-un mod foarte sistematizat.

Curajul de a fi. Ontologie și etică

„Curajul ca act uman, ca problemă de evaluat, este un concept etic. Curajul ca autoafirmare universală și esențială a ființei unui individ este un concept ontologic. Curajul de a fi este actul etic în care omul își afirmă propria lui ființă în pofida acelor elemente ale existenței sale care se află în conflict cu propria lui auto-afirmare.” (p. 9) „Atât autoconservarea cât și auto-afirmarea presupun logic depășirea a ceva care, cel puțin potențial, amenință sau neagă sinele. Nu există nici o explicație pentru acest «ceva», nici în stoicism și nici în neo-stoicism deși ambele îl presupun.” (p. 35)

Angoasa
„Angoasa — explică Paul Tillich, distingând-o de frică — este conștientizarea existențială a ne-ființei. În această formulare, «existențial» înseamnă că cea care produce angoasa nu este cunoașterea abstractă a ne-ființei, ci conștientizarea faptului că ne-ființa este o parte a propriei ființe. Ceea ce produce angoasa nu este înțelegerea vremelniciei universale, nici chiar experiența morții altora, ci angoasa este produsă de impresia lăsată de aceste evenimente asupra conștientizării neîncetat latente a faptului că trebuie să murim.” (p. 47)

Curajul de a fi — în sine și ca o parte
Paul Tillich distinge două dimensiuni ale curajului de a fi, interdependente și care se completează reciproc: curajul de a fi în sine, și curajul de a fi ca o parte. Curajul de a fi în sine înseamnă conștientizarea finitudinii și a inevitabilității neantului și are în vedere afirmarea individualității, cunoașterea și acceptarea propriei unicități, dezvoltarea potențialului personal și asumarea responsabilității pentru propria viață. Curajul de a fi ca o parte se referă la capacitatea individului de a se integra într-un întreg mai mare, fie el o comunitate, o societate sau chiar cosmosul. Este vorba de a-ți recunoaște interconectarea cu ceilalți și cu lumea, de a-ți asuma responsabilitatea pentru binele comun și de a te simți parte a unui sens mai vast. Dar cu riscul pierderii identității.

Curajul de a fi parte a societății neo-colectiviste
Pe de altă parte, Paul Tillich vorbește de curajul de a fi parte a societății neo-colectiviste, înțelegând prin neo-colectivism trăsătura dominantă a totalitarismelor recente. Ceea ce nu poate să nu îți ridice o sprânceană mirată (cel puțin unuia care a trăit atâția ani într-o societate totalitară): cum, a fi o parte a unei colectivități totalitare nu este mai curând o silnicie și o umilință? Poate doar într-o paralelă cu curajul de a fi în sine, neglijând/sfidând amenințarea ne-ființei. Se pare însă că lucrurile stau altfel. Într-o societate totalitară, individul este supus unei presiuni extreme de a se pierde în colectiv, unde identitatea personală este subminată sau chiar anihilată. În acest context, curajul de a fi parte din colectivitate nu este un curaj facil sau trivial, ci unul paradoxal, care implică, în esență, o luptă cu anxietatea existențială generată de pierderea individualității și a libertății personale. Dar chiar și în fața presiunii extreme de a deveni parte dintr-un colectiv totalitar, există un tip de curaj care implică menținerea unei conștiințe de sine și a unei demnități interioare, refuzul de fie complet absorbit de colectiv, găsirea unor moduri subtile sau interioare de a menține integritatea personală. „Mașinăriile totalitare — spune Tillich —, pe care aceste mișcări [nazismul și fascismul] le-au produs încorporează aproape tot ceea ce stă împotriva curajului de a fi în sine. Acestea au folosit toate mijloacele posibile pentru a face imposibil un astfel de curaj.” (p. 178)

Curajul stoicilor și sinuciderea
Tillich comentează curentul stoic antic și anume sinuciderea. Stoicii nu recomandau sinuciderea celor învinși de viață ci celor care au învins viața; altfel, gestul de a te sinucide n-ar mai fi fost unul de curaj. Pentru stoici, sinuciderea nu era văzută ca o cale de evadare din suferință sau disperare, ci ca un act de autodeterminare, de control final asupra propriului destin, în momentul în care viața își pierdea sensul sau nu mai oferea nicio posibilitate de a trăi conform virtuții. Dacă cineva a „înfrânt viața” [cam nefericit termen!], adică a depășit provocările ei și a trăit conform idealurilor stoice — cum ar fi virtutea, rațiunea, și auto-stăpânirea — de ce ar mai alege sinuciderea? Aceasta poate părea paradoxal (îmi suflă IA), dar „iată câteva puncte care ar putea clarifica acest aspect: 1. Pentru stoici, a învinge viața nu înseamnă neapărat să fii în culmea succesului sau să te bucuri de plăceri, ci să ajungi într-un punct în care viața ta a fost trăită în mod rațional și virtuos, fără să fii sclavul dorințelor sau temerilor. În acest sens, sinuciderea poate fi văzută ca un act de libertate supremă — un ultim gest de control asupra propriei existențe. Dacă cineva simte că a trăit în conformitate cu principiile sale și că circumstanțele vieții au devenit intolerabile sau nedemne de continuat, ar putea considera sinuciderea ca o alegere rațională și onorabilă. 2. În cazul în care cineva a „înfrânt” viața, adică a trăit conform virtuții, acea persoană ar putea alege să nu experimenteze o degradare fizică sau mentală care ar duce la pierderea demnității personale. Stoicii vedeau în acest lucru o formă de curaj — alegerea de a părăsi viața înainte ca aceasta să devină o povară sau o existență nedemnă. Sinuciderea nu era o înfrângere, ci o decizie bazată pe rațiune atunci când viața nu mai putea fi trăită virtuos. 3. A învinge viața pentru un stoic înseamnă și a accepta moartea ca pe o parte naturală a existenței. Curajul stoic nu constă în negarea morții, ci în acceptarea ei fără teamă. Dacă un stoic considera că momentul său de a pleca a sosit, alegerea sinuciderii putea fi o dovadă că a înfrânt teama fundamentală a vieții — frica de moarte. Tillich comentează sinuciderea stoică în contextul curajului de a înfrunta neantul și anxietatea neantului. Pentru stoici, a-ți lua viața nu era o dovadă de frică de neant, ci de curaj în fața finitudinii, o recunoaștere și asumare conștientă a propriei mortalități, într-un mod care să reflecte valorile și virtutea care au ghidat întreaga viață.”

Dumnezeu, nu ca „persoană” ci ca Temei al existenței
Paul Tillich are o viziune profundă și netradițională despre Dumnezeu, pe care o dezvoltă în cadrul teologiei sale existențiale și ontologice. Pentru Tillich, Dumnezeu nu este o ființă supranaturală, un „Cel de Sus” care intervine în mod miraculos în lume (altfel spus, antropomorfizat), ci este înțeles mai degrabă ca „Ființa însăși” sau „Temeiul Ființei”.

Autorul introduce conceptul de „Dumnezeu dincolo de Dumnezeu”, care încearcă să depășească limitele noțiunilor antropomorfe și idolatre de Dumnezeu — adică ideea că Dumnezeu este doar o entitate personală care se comportă precum un om mai mare și mai puternic. În schimb, „Dumnezeu dincolo de Dumnezeu” se referă la realitatea ultimă, care transcende orice descriere teologică tradițională.

„Nu există argumente valabile pentru «existența» lui Dumnezeu — spune Tillich —, însă există acte de curaj prin care noi afirmăm puterea ființei, fie că știm sau nu acest lucru. Dacă îl știm, acceptăm acceptarea în mod conștient. Dacă nu îl știm, o acceptăm totuși și participăm la ea. Iar prin acceptarea a ceea ce noi nu cunoaștem, puterea ființei se manifestă în noi. Curajul are putere revelatoare, curajul de a fi este cheia către ființa în sine.” (pp. 209, 210)

În sfârșit, Tillich vede relația cu Dumnezeu ca fiind esențială pentru sensul și scopul vieții. Dumnezeu nu este doar un concept metafizic abstract, ci reprezintă centrul vieții umane, oferind o ancoră în fața anxietății existențiale. Prin conectarea la acest temei al ființei, omul găsește stabilitate în fața inevitabilelor crize și neajunsuri ale existenței. Dumnezeu, în această viziune, este fundamentul care oferă sens într-o lume aparent absurdă și haotică. Rămâne de văzut ce sens are viața pentru cineva care nu are nevoie de Dumnezeu pentru a „înfrânge viața”. Spre onoarea lui, Tillich, deși teolog, nu „expediază” această categorie.

Religie... dar cu moderație
„Reacția prea entuziastă față de atracția religiei trebuie să fie privită cu suspiciune din punctul de vedere al unei afirmări de sine realiste — spune Tillich. Prea mult curaj de a fi creat prin religie nu este altceva decât dorința de a limita propria existență individuală și de a întări această limitare prin puterea religiei. Și chiar dacă religia nu conduce spre, sau nu susține în mod direct limitarea de sine patologică, ea poate reduce deschiderea omului spre realitate, și mai ales spre realitatea care este el însuși. În acest mod, religia poate proteja și alimenta o stare nevrotică potențială.” (p. 89) O spune un teolog!

Curajul de a fi o parte și calitatea părții
Când introduce conceptul de „curaj de a fi ca o parte”, Tillich nu face nicio precizare despre „calitatea” părții. Abia după zeci de pagini aduce amendamentul privitor la societățile totalitare. Asta mă face să cred că proiectul lui de a aborda curajul de a fi nu era conceput până la detaliu când și-a început lucrarea. El dezvoltă această idee treptat, adăugând nuanțe și complexitate pe parcursul expunerii sale.

Este clar că Tillich nu vede posibil curajul de a fi în absența sensului (ultim) al vieții. Or tocmai asta este problema contemporanilor onești (după părerea mea). Zice Tillich: „angoasa lipsei de sens subminează ceea ce este încă cert în angoasa sorții și morții și în angoasa vinei și condamnării.” Subliniez cuvântul „încă”, care mă duce cu gândul la un proces de elaborare a teoriei. În timp ce, după părerea mea, angoasa vieții și a morții pare a fi un dat, nu un proces. Și mai zice Tillich: „Suntem amenințați dar nu suntem încă distruși.” Aici întrevăd o confuzie și o contradicție cu sine însuși; fiindcă undeva mai sus vorbește de angoasa care nu poate nici evitată, nici înlăturată.

Autoafirmare divină?
Dar mai întâi, ce înseamnă „autoafirmare”? Nu este oare totuna cu „împlinire”? m-am întrebat. Răspunsul este: nu (îmi suflă IA). „Autoafirmarea, așa cum o folosește Tillich, pare să însemne actul prin care o persoană își afirmă existența și valoarea în fața provocărilor esențiale ale vieții — angoasa morții, a vinei, a lipsei de sens. Este un fel de recunoaștere a propriei identități și a valorii de a fi, chiar și în fața neantului. Această autoafirmare implică un curaj existențial, pentru că nu are garanția unui sens ultim sau a unei ordini divine prestabilite. Este mai degrabă o rezistență activă în fața condiției umane. Împlinirea, în schimb, este adesea asociată cu atingerea unui scop personal, fie că e vorba de realizări profesionale, personale sau spirituale. Împlinirea sugerează un sentiment de finalizare, de realizare a potențialului propriu. În termeni mai simpli, cineva care se simte împlinit a ajuns într-o stare de satisfacție profundă, de armonie cu sine și cu viața.”

Și acum, înapoi la „autoafirmare divină”. „Noțiunea lui Tillich, de «autoafirmare divină» poate crea confuzie (zice IA) deoarece introduce un concept teologic într-o discuție despre existența umană. Tillich pare să argumenteze că puterea omului de a se autoafirma, de a-și accepta finitudinea și de a trăi cu curaj în fața angoasei, derivă din ceea ce el numește «autoafirmarea divină». Dar această «autoafirmare divină» este ambiguă. În contextul lui Tillich, Dumnezeu nu este un «obiect» sau o ființă separată de om [cum am mai spus], ci un simbol al ființei înseși, al fundamentului ultim al existenței. Așadar, el ar putea spune că sursa curajului omului de a exista, în fața ne-ființei, provine dintr-o putere mai mare decât individul însuși — pe care el o numește «divină» — dar care nu trebuie înțeleasă neapărat ca o persoană sau o entitate supranaturală tradițională. Mai degrabă, ar putea fi un simbol pentru acea forță a ființei care susține existența în sine.”

„Temeiul ființei” — cu și fără Dumnezeu
În concepția lui Tillich, Dumnezeu este „Temeiul ființei”. Dar în absența lui Dumnezeu, se poate vorbi despre un „temei al ființei”?

„Da — spune IA —, dar conceptul ar trebui redefinit: 1. Temeiul ființei ca ordine naturală: Unii filosofi și oameni de știință ar spune că temeiul ființei poate fi înțeles prin legile fizicii care guvernează universul. Deși aceste legi nu au o intenție conștientă sau finalitate (cum ar putea sugera conceptul teologic), ele oferă un cadru explicativ pentru existență. Din acest punct de vedere, temeiul ființei este ordinea naturală a lucrurilor. 2. Temeiul ființei ca proces contingent: Într-o lume fără Dumnezeu, existența vieții poate fi privită ca un proces întâmplător, rezultatul evoluției cosmice și biologice. În această viziune, «temeiul» nu ar avea o intenție sau o finalitate intrinsecă, ci ar fi doar rezultatul unor serii de evenimente și procese naturale. 3. Temeiul ființei ca lipsă de temei: Există și perspectiva existențialistă a lui Sartre, de exemplu, unde ființa nu are un temei transcendent. Existența nu derivă din ceva exterior ei însăși și nu are un scop prestabilit, dar omul este liber să-și construiască propria esență și sens, în absența unui temei absolut.

În acest sens, deși «Temeiul ființei» poate fi un concept discutabil fără Dumnezeu, multe curente filozofice și științifice oferă variante alternative: fie legi naturale, fie un univers auto-construit de fiecare individ în parte.”

O figură luminoasă. Anonimă și efemeră

S-a întâmplat într-o oră din ultima clasă de liceu. Un bărbat tânăr a intrat în clasă pentru a-i ține locul soției sale profesoare — așa a umblat zvonul printre noi, elevii. Despre profesoară n-am nicio amintire — nici cum arăta, nici măcar de ce ne preda nouă fizica, nimic nu-mi amintesc — bănuiesc că la rândul ei îi ținea locul profesoarei de fizică titulare, care avea probleme cronice sănătate.

Zvelt, înalt, blond (cred), cu tenul ca laptele și îmbujorat ca o fată-mare rușinoasă, luminos, c-un aer de tânăr studios, nu de sportiv — a ținut ora, câte a fost ea de lungă, tot într-un zâmbet. Ni s-a adresat cu dumneavoastră, nouă puștanilor și puștancelor de șaptesprezece ani, unii (ca mine), încă neîmpliniți. Nici urmă de aer populist, de apropiere forțată de vârsta noastră, deși nu știu dacă împlinise treizeci de ani. Doar politicos și zâmbitor. Numele lui? Necunoscut. Deși trebuie că ni s-a prezentat; nu se poate să nu ni se fi prezentat. Ne-a ținut o lecție plină de pasiune despre motoare electrice. Ora s-a încheiat, tânărul profesor a ieșit pe ușă, și nici că l-am mai văzut vreodată sau auzit despre el.

Au trecut șaptezeci de ani de-atunci. Mi-am amintit de mai multe ori de tânărul nostru profesor de-o oră. Dar parcă niciodată cu mai multă claritate și drag decât în ultimele zile. Poate pentru că citesc despre existențialism și mă tot gândesc la efemer. Tânărul profesor a rămas o apariție efemeră în viața mea. Și lecția lui încerc să mi-o tălmăcesc abia acum, cu noile mele gânduri în cap. „Amintiți-vă de mine — poate că ar zice profesorul (sau umbra lui vie) —, deși efemer, vedeți și voi c-am rămas neschimbat. Grotescul, hidosul, funestul, reaua-voință, răutatea, indiferența mu sunt niciodată efemere. Lasă în suflet urme greu de vindecat. Doar lumina și bunăvoința sunt efemere. Și rămân pentru totdeauna. Ce înseamnă «totdeauna» rămâne o temă pentru acasă. De o viață întreagă.”

Prelimiarii la... o recenzie de carte: Paul Tillich, Curajul de a fi

Rezumatul meu, din ceea ce am citit până acum, cu privire la „curajul de a fi”, eventual al lui Paul Tillich (dar și al altora) este următorul.

Ce se întâmplă când cineva este cuprins de disperare (fie din conștientizarea absenței sensului vieții, fie din amenințarea ne-ființei, n-are importanță)? 1. Poate să nu suporte disperarea și să se sinucidă. 2. Poate să nu reziste disperării și, neavând curajul de a se sinucide (curajul?), cade în letargie, „își duce disperarea pe picioare”, trăind de pe o clipă pe alta, într-o condiție subumană. 3. Din aceleași motive de mai sus, ajunge la o formă patologică a disperării și deci are nevoie de îngrijire medicală. 4. Își găsește salvarea în credința în Dumnezeu și devine bigot (mistic, cred că ar zice Tillich) și rupe orice legătură cu lumea reală; dar asta, în treacăt fie zis, după părerea mea, nu este credință autentică în Dumnezeu; căci credința la disperare nu este credință autentică. Și 5. Înțelege că disperarea este o componentă a existenței și trăiește cu ea; asta probabil că numesc Tillich și alți existențialiști (deși Tillich, din câte înțeleg, nu se consideră existențialist) „Curajul de a fi”. Dar „curajosul de a fi”, nu este, mi-e teamă, cel care face omenirea să progreseze. Căci „curajosul de a fi”, cu disperarea asumată — și „încorporată” în existență — nu mai are disponibilitate pentru creație — de niciun fel. Creația (și progresul), cred eu, nu este posibilă decât în condiții de uitare, de negare: ceea ce Ernest Becker numește „the denial of death”.

„Omenirea, probabil, avansează adesea printr-un soi de «iluzie activă» (îmi șoptește IA), un fel de orbire voluntară în fața ne-ființei, care permite oamenilor să acționeze și să creeze, ignorând sau minimalizând permanentul substrat de disperare.

Curajul de a fi, în termenii lui Tillich, poate fi un mod nobil de a trăi, dar nu pare să fie compatibil cu energia necesară pentru creativitate expansivă sau pentru «a face omenirea să progreseze». Ar putea fi o existență mai stabilă, mai echilibrată, dar poate mai puțin «explozivă» în termeni de inovație sau avans.”

Aici e marea dilemă! Cum facem să conviețuiască „curajul de a fi” cu „curajul” de a uita și a asigura bunăstarea și progresul „curajoșilor de a fi”?

„Într-un sens, ar trebui să ne întrebăm dacă aceste două forme de curaj chiar se pot concilia — îmi șoptește IA. Creativitatea și progresul cer, de multe ori, un fel de «uitare activă», o negare temporară a vulnerabilității și finitudinii umane, astfel încât să ne putem concentra pe scopuri mărețe. Așa cum Becker spune, «the denial of death» este esențial pentru construcțiile grandioase ale civilizației, pentru că omul are nevoie să creadă că munca lui contează dincolo de propria mortalitate.

Poate că o soluție ar fi o formă de echilibru între aceste două tipuri de curaj. «Curajul de a fi» nu trebuie să excludă complet capacitatea de a te «pierde» în proiecte creative, dar poate adăuga o conștientizare a limitelor și a condiției noastre efemere, fără a le lăsa să paralizeze acțiunea. Aici ar putea interveni și un fel de dualitate: oamenii care sunt conștienți de disperare și ne-ființă, dar aleg să se angajeze în viață și creație ca un act de revoltă, ca o formă de a sfida ne-ființa, chiar dacă știu că este acolo.

Așadar, conviețuirea între aceste două tipuri de curaj ar putea necesita o alternare între momente de reflecție profundă și momente de «uitare activă». O formă de luciditate creativă, unde acceptăm limitele existenței, dar alegem să le transcendem temporar prin acte de creație și inovare. Este, însă, un echilibru dificil de menținut.”

Încă verde, ca vara...

...Dar balansoarul a rămas gol.