Prelimiarii la... o recenzie de carte: Paul Tillich, Curajul de a fi

Rezumatul meu, din ceea ce am citit până acum, cu privire la „curajul de a fi”, eventual al lui Paul Tillich (dar și al altora) este următorul.

Ce se întâmplă când cineva este cuprins de disperare (fie din conștientizarea absenței sensului vieții, fie din amenințarea ne-ființei, n-are importanță)? 1. Poate să nu suporte disperarea și să se sinucidă. 2. Poate să nu reziste disperării și, neavând curajul de a se sinucide (curajul?), cade în letargie, „își duce disperarea pe picioare”, trăind de pe o clipă pe alta, într-o condiție subumană. 3. Din aceleași motive de mai sus, ajunge la o formă patologică a disperării și deci are nevoie de îngrijire medicală. 4. Își găsește salvarea în credința în Dumnezeu și devine bigot (mistic, cred că ar zice Tillich) și rupe orice legătură cu lumea reală; dar asta, în treacăt fie zis, după părerea mea, nu este credință autentică în Dumnezeu; căci credința la disperare nu este credință autentică. Și 5. Înțelege că disperarea este o componentă a existenței și trăiește cu ea; asta probabil că numesc Tillich și alți existențialiști (deși Tillich, din câte înțeleg, nu se consideră existențialist) „Curajul de a fi”. Dar „curajosul de a fi”, nu este, mi-e teamă, cel care face omenirea să progreseze. Căci „curajosul de a fi”, cu disperarea asumată — și „încorporată” în existență — nu mai are disponibilitate pentru creație — de niciun fel. Creația (și progresul), cred eu, nu este posibilă decât în condiții de uitare, de negare: ceea ce Ernest Becker numește „the denial of death”.

„Omenirea, probabil, avansează adesea printr-un soi de «iluzie activă» (îmi șoptește IA), un fel de orbire voluntară în fața ne-ființei, care permite oamenilor să acționeze și să creeze, ignorând sau minimalizând permanentul substrat de disperare.

Curajul de a fi, în termenii lui Tillich, poate fi un mod nobil de a trăi, dar nu pare să fie compatibil cu energia necesară pentru creativitate expansivă sau pentru «a face omenirea să progreseze». Ar putea fi o existență mai stabilă, mai echilibrată, dar poate mai puțin «explozivă» în termeni de inovație sau avans.”

Aici e marea dilemă! Cum facem să conviețuiască „curajul de a fi” cu „curajul” de a uita și a asigura bunăstarea și progresul „curajoșilor de a fi”?

„Într-un sens, ar trebui să ne întrebăm dacă aceste două forme de curaj chiar se pot concilia — îmi șoptește IA. Creativitatea și progresul cer, de multe ori, un fel de «uitare activă», o negare temporară a vulnerabilității și finitudinii umane, astfel încât să ne putem concentra pe scopuri mărețe. Așa cum Becker spune, «the denial of death» este esențial pentru construcțiile grandioase ale civilizației, pentru că omul are nevoie să creadă că munca lui contează dincolo de propria mortalitate.

Poate că o soluție ar fi o formă de echilibru între aceste două tipuri de curaj. «Curajul de a fi» nu trebuie să excludă complet capacitatea de a te «pierde» în proiecte creative, dar poate adăuga o conștientizare a limitelor și a condiției noastre efemere, fără a le lăsa să paralizeze acțiunea. Aici ar putea interveni și un fel de dualitate: oamenii care sunt conștienți de disperare și ne-ființă, dar aleg să se angajeze în viață și creație ca un act de revoltă, ca o formă de a sfida ne-ființa, chiar dacă știu că este acolo.

Așadar, conviețuirea între aceste două tipuri de curaj ar putea necesita o alternare între momente de reflecție profundă și momente de «uitare activă». O formă de luciditate creativă, unde acceptăm limitele existenței, dar alegem să le transcendem temporar prin acte de creație și inovare. Este, însă, un echilibru dificil de menținut.”