O figură luminoasă. Anonimă și efemeră

S-a întâmplat într-o oră din ultima clasă de liceu. Un bărbat tânăr a intrat în clasă pentru a-i ține locul soției sale profesoare — așa a umblat zvonul printre noi, elevii. Despre profesoară n-am nicio amintire — nici cum arăta, nici măcar de ce ne preda nouă fizica, nimic nu-mi amintesc — bănuiesc că la rândul ei îi ținea locul profesoarei de fizică titulare, care avea probleme cronice sănătate.

Zvelt, înalt, blond (cred), cu tenul ca laptele și îmbujorat ca o fată-mare rușinoasă, luminos, c-un aer de tânăr studios, nu de sportiv — a ținut ora, câte a fost ea de lungă, tot într-un zâmbet. Ni s-a adresat cu dumneavoastră, nouă puștanilor și puștancelor de șaptesprezece ani, unii (ca mine), încă neîmpliniți. Nici urmă de aer populist, de apropiere forțată de vârsta noastră, deși nu știu dacă împlinise treizeci de ani. Doar politicos și zâmbitor. Numele lui? Necunoscut. Deși trebuie că ni s-a prezentat; nu se poate să nu ni se fi prezentat. Ne-a ținut o lecție plină de pasiune despre motoare electrice. Ora s-a încheiat, tânărul profesor a ieșit pe ușă, și nici că l-am mai văzut vreodată sau auzit despre el.

Au trecut șaptezeci de ani de-atunci. Mi-am amintit de mai multe ori de tânărul nostru profesor de-o oră. Dar parcă niciodată cu mai multă claritate și drag decât în ultimele zile. Poate pentru că citesc despre existențialism și mă tot gândesc la efemer. Tânărul profesor a rămas o apariție efemeră în viața mea. Și lecția lui încerc să mi-o tălmăcesc abia acum, cu noile mele gânduri în cap. „Amintiți-vă de mine — poate că ar zice profesorul (sau umbra lui vie) —, deși efemer, vedeți și voi c-am rămas neschimbat. Grotescul, hidosul, funestul, reaua-voință, răutatea, indiferența mu sunt niciodată efemere. Lasă în suflet urme greu de vindecat. Doar lumina și bunăvoința sunt efemere. Și rămân pentru totdeauna. Ce înseamnă «totdeauna» rămâne o temă pentru acasă. De o viață întreagă.”