Semnătura pe carte

Pe vremuri, în copilărie, pe prima filă din fiecare carte cumpărată (mai degrabă căpătată, să zicem, căci bani pentru cărți nu prea aveam pe-atunci — abia dacă ajungeau pentru mâncare) îmi scriam numele și, într-o codiță a ultimei litere, obișnuiam să trec anul. Îmi marcam astfel eul incipient (tot mai sofisticat, baroc) și timpul copilăriei, de care știam că o să-mi fie nu peste multă vreme dor... Mai târziu, păstrând numele meu + data, am renunțat la orice înflorituri, marcând astfel sobrietatea, independența și speranța, în ce? În soliditatea lor... În faza următoare, în zorii bătrâneții, am restrâns notația la dată, rămânând, ce? Speranța în durată?... De câțiva ani, pe prima filă din fiecare carte cumpărată — și sunt tot mai multe — nu mai pun nimic...

Recent am descoperit o similaritate: masculii canini, în ocolurile lor adulmecătoare, își marchează asiduu luarea în stăpânire a teritoriului, oprindu-se la fiecare câțiva pași, ridicând un picior de la spate și lansând un jet. O iluzie, desigur, pentru bieții masculi canini... Iar și mai recent, de fapt chiar ieri, mi-am dat seama că ceea ce făceam eu cu semnăturile pe cărți și cu data era tot un fel de încercare de luare în stăpânire a teritoriului. Temporal. Am renunțat deci, înainte chiar de a începe să „aprofundez” (împreună cu Tillich, cu Becker, cu Sartre, Kierkegaard, Unamuno și toți ceilalți) Efemerul. Lucrase deci subconștientul, cum s-ar zice... Acum sunt, chipurile, edificat. Conștient.

P.S. Dar oare cu fiecare postare pe blog și cu fiecare carte publicată, ce altceva fac decât să marchez luarea în stăpânire a ceea ce nu poate fi luat?... Iluzia moare ultima.