Ţintind Nobelul: Guzel Iahina — „Zuleiha deschide ochii”

(31 octombrie 2018)

Tătarul Murtaza, gospodarul „total”, harnic, hotărât, aspru, brutal cu nevestica, se pregăteşte de venirea perceptorilor sovietici, a „hoardelor roşii”, cum le numeşte autoarea. După ce a ascuns de ei tot ce se putea ascunde, îi arată neveste-si, Zuleiha, bucăţica de zahăr pe care a picurat otravă, pentru a o da vacii şi iepei dacă, în lipsa lui, n-o avea încotro. „Ai priceput, femeie?” hohoteşte el. (Probabil că erau totuşi două bucăţele de zahăr cu otravă!)
„Zuleiha se lipeşte speriată de perete”, scrie Guzel Iahina. În cuvântul înainte, Ludmila Uliţkaia zice: „Stilul narativ oarecum cinematografic sporeşte dramatismul acţiunii.” Şi într-adevăr, parcă văd o secvenţă dintr-o capodoperă de Eisenstein sau de Dziga Vertov, de pe vremea filmului nevorbitor dedicat revoluţiei bolşevice, c-un spot luminos ţintit pe ochii ieşiţi din orbite ai eroinei în timp ce se sprijină, îngrozită, cu spinarea încovoiată de peretele de lemn afumat al colibei.
Ce mai, ţinteşte departe Iahina! Încă de la prima ei carte. Precum boxerul lovitura de KO care să-i aducă victoria dintr-o singură lovitură. Dramatism cu orice preţ, peste cadavrul cititorului, entuziasm, triumfalism în sensul realismului socialist cu semnul minus. E clar că autoarea şi-a propus drept ţintă Nobelul. Şi nimic alta. Tot aşa cum tinerii cineaşti români fac filme pentru jurii, nu pentru public.
Tătarul Murtaza este ucis de unul din „hoardele roşii” venite să rechiziţioneze tot ce găsesc prin gospodăriile satului de tătari. Îl cheamă Ignatov pe bolşevic. Convoiul de căruţe încărcate cu cele luate cu japca o porneşte la drum. La un moment dat, în mijlocul convoiului, o căruţă se opreşte, blocând, pe drumul îngust, tot convoiul din spatele ei. De ce? Fiindcă mânzului iepei Zuleihei i s-a făcut foame şi vrea să sugă. Nici mânzul, nici mama-iapă nu ţin cont de nimic şi, încăpăţânaţi mai ceva ca catârii, refuză să se urnească din loc. Şi atunci, asasinul bolşevic Ignatov, cuprins de mărinimie, dă ordin ca convoiul să aştepta până ce mânzul isprăveşte de supt. Asta, împreună cu ochii dulci pe care acelaşi asasin Ignatov începe să-i facă nevestei victimei, m-a determinat să mă decid: Basta, cartea asta nu-i de citit. Decât, poate, de către juriul Nobel. Aşteptăm cu interes.