Kazuo Ishiguro în „Nemângâiaţii”: păpuşarul absolut (I)

(31 octombrie 2018)

Am cumpărat „Nemângâiaţii”, de Kazuo Ishiguro, şi am şi început s-o citesc. Nedumeririle nu au întârziat să apară. Eroul principal, domnul Ryder, se cazează într-un hotel. Un hamal bătrân, Gustav, îi cară cele două valize grele. Cu liftul. La pagina 11, fără să scrie că vreunul din cei doi ar fi apăsat vreun buton, urcau deja: „În timp ce urcam…” Urmează o peroraţie al hamalului, care se întinde pe nu mai puţin de cinci pagini, continuată cu o alta, a unui personaj feminin, cameristă sau cam aşa ceva, întinsă pe alte câteva pagini. M-am uitat cu atenţie în text, să văd dacă în tot acest timp liftul a oprit pe undeva, la vreun etaj. Dar nu, abia la pagina 19 s-a produs prima oprire: „uşile liftului se deschiseră şi bătrânul hamal ieşi pe coridor”; de nu cumva o fi survenit pe parcurs vreo defecțiune tehnică (neresimțită de ocupanți; având în vedere că lifturile astea circulă foarte lin). Nu spune Ishiguro la ce etaj a oprit liftul, dar, cu o socoteală simplă, se poate calcula că trebuie să fi fost undeva pe la etajul 511; şi asta dacă liftul n-ar fi fost unul de mare viteză; iar noi am fi... citit în ritm alert cele 8 pagini de peroraţii. De unde se vede că fantasticul la Ishiguro este implicit: hamalii şi cameristele perorează, iar hotelurile se înalță cât zgârie-norii; deşi nu ne aflăm în America. Ishiguro ne îmbie cu o atmosferă fantastică. Rămâne de văzut dacă o și susține literar.