Specific naţional în literatură

(15 iulie 2018)

Foarte mulţi deplâng absenţa specificului naţional în proza românească şi imaginează căi diverse de a ajunge la el. Eu cred că n-au dreptate. Luaţi la întâmplare un fragment semnificativ (ca lungime) din oricare ficţiune neaoşă — şi aici îi am în vedere pe scriitori vechi şi noi, deopotrivă — şi veţi vedea — cu condiţia ca fragmentul să nu conţină antroponime şi/sau toponime — că după numai o pagină sau două vă va veni să spuneţi: ăsta-i scris de un român!... Păi nu ăsta e specificul naţional? Însuşire cu atât mai meritorie cu cât iese la suprafaţă în ciuda propensiunii pentru mimetism, teoretizată de un Eugen Lovinescu, dar practicată încă de pe vremea lui Nicolae Filimon.