(15 iulie 2018)
Foarte mulţi deplâng absenţa specificului naţional în proza românească şi imaginează căi diverse de a ajunge la el. Eu cred că n-au dreptate. Luaţi la întâmplare un fragment semnificativ (ca lungime) din oricare ficţiune neaoşă — şi aici îi am în vedere pe scriitori vechi şi noi, deopotrivă — şi veţi vedea — cu condiţia ca fragmentul să nu conţină antroponime şi/sau toponime — că după numai o pagină sau două vă va veni să spuneţi: ăsta-i scris de un român!... Păi nu ăsta e specificul naţional? Însuşire cu atât mai meritorie cu cât iese la suprafaţă în ciuda propensiunii pentru mimetism, teoretizată de un Eugen Lovinescu, dar practicată încă de pe vremea lui Nicolae Filimon.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Da, instinctul ludic există!
Johan Huizinga afirmă că instinctul ludic la om există. Mi s-a părut până acum că e o exagerare, am încercat să găsesc argumente împotrivă ș...
-
Deși un scop ultim al lumii și al vieții nu există (sau, poate, nu este cunoscut încă), totuși natura nu creează nimic fără un scop, gratis,...
-
Sunt în lume, în desfășurare, evenimente pe care le-aș numi majore. Ascensiunea extremismului este unul din ele, dar extremismul nu e ceva n...
-
„Interviu”/conversație cu... IA Am ajuns la Søren Kierkegaard pornind de la The Denial of Death . Autorul, Ernest Becker, îi consacră lui ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu