(15 iulie 2018)
Foarte mulţi deplâng absenţa specificului naţional în proza românească şi imaginează căi diverse de a ajunge la el. Eu cred că n-au dreptate. Luaţi la întâmplare un fragment semnificativ (ca lungime) din oricare ficţiune neaoşă — şi aici îi am în vedere pe scriitori vechi şi noi, deopotrivă — şi veţi vedea — cu condiţia ca fragmentul să nu conţină antroponime şi/sau toponime — că după numai o pagină sau două vă va veni să spuneţi: ăsta-i scris de un român!... Păi nu ăsta e specificul naţional? Însuşire cu atât mai meritorie cu cât iese la suprafaţă în ciuda propensiunii pentru mimetism, teoretizată de un Eugen Lovinescu, dar practicată încă de pe vremea lui Nicolae Filimon.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Scrisoarea primăriței din Câmpina către ministra mediului, Diana Buzoianu
Cum o citesc eu Primărița din Câmpina, pesedista Irina Mihaela Nistor, i-a trimis ministrei mediului, pădurilor și apelor o scrisoare — „...
-
Johan Huizinga afirmă că instinctul ludic la om există. Mi s-a părut până acum că e o exagerare, am încercat să găsesc argumente împotrivă ș...
-
Doar câteva gânduri (fără I.A. nu se mai poate!) Eu : Deci, cum e cu mecanica everettiană?... Eu, experimentator, am un fascicul de electr...
-
(15 iulie 2018) În autobuzul cu care mă întorc acasă, o femeie în vârstă, dar nu foarte, destul de scundă, slabă, purtând o bluză albă, cur...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu