(15 iulie 2018)
Foarte mulţi deplâng absenţa specificului naţional în proza românească şi imaginează căi diverse de a ajunge la el. Eu cred că n-au dreptate. Luaţi la întâmplare un fragment semnificativ (ca lungime) din oricare ficţiune neaoşă — şi aici îi am în vedere pe scriitori vechi şi noi, deopotrivă — şi veţi vedea — cu condiţia ca fragmentul să nu conţină antroponime şi/sau toponime — că după numai o pagină sau două vă va veni să spuneţi: ăsta-i scris de un român!... Păi nu ăsta e specificul naţional? Însuşire cu atât mai meritorie cu cât iese la suprafaţă în ciuda propensiunii pentru mimetism, teoretizată de un Eugen Lovinescu, dar practicată încă de pe vremea lui Nicolae Filimon.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
<em>Călătoria</em> [neterminată a] <em>minții</em>, de Ogi Ogas și Sai Gaddam
Încearcă autorii să explice cum funcționează conștiința: „Cartelul conștiinței nu e nici întâmplător, nici emergent. Cartelul însuși (la f...
-
(15 iulie 2018) În autobuzul cu care mă întorc acasă, o femeie în vârstă, dar nu foarte, destul de scundă, slabă, purtând o bluză albă, cur...
-
Johan Huizinga afirmă că instinctul ludic la om există. Mi s-a părut până acum că e o exagerare, am încercat să găsesc argumente împotrivă ș...
-
Două sanatorii, două lumi diferite. Sanatoriul lui Mann (Berghof) este un palat grandios, uneori grandilocvent, un adevărat teatru ideologic...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu