„Revoluţia umanistă” a lui Y.N. Harari

(25 decembrie 2018)

„Optimistul” Y.N. Harari, în Homo deus, ed. Polirom, 2018, vede ieşirea de sub tutela bisericii: capitolul 7, „Revoluţia umanistă”, p. 197. „Astăzi — zice Harari —, cea mai mare ameninţare la adresa legii şi a ordinii globale sunt tocmai acei oameni care continuă să creadă în Dumnezeu şi în planurile Sale atotcuprinzătoare. Siria cu frică de Dumnezeu este un loc mult mai violent decât Olanda laică.” Perfect de acord şi nici nu-i o noutate.
Noutatea este că: „Astăzi (...) este foarte uşor — afirmă Harari — să nu cred în Dumnezeu, fiindcă nu am de plătit un preţ pentru lipsa mea de credinţă.”
Ce spui, Franţ! Păi după logica asta putem spune că în regimul comunist orice cetăţean avea deplină libertate: să nu se înscrie în partid, să nu frecventeze „cursurile” de învăţământ politic, să călătorească liber (în ţările „prietene” din „lagărul” socialist) ş.a.m.d. În realitate, totul era (cât de cât) în regulă doar atâta vreme cât nu aveai nesăbuința de a încerca să te exprimi public și să intri în coliziune cu autoritatea.
Pentru mine, întrebarea, în legătură cu religia, este nu dacă acasă, în familie, pot să afirm răspicat că nu cred în Dumnezeu. (Deşi nici libertatea asta nu-i garantată sută la sută — depinde de familie!) Întrebarea este: ce se întâmplă dacă, spre exemplu, doresc să fac politică, să aspir la o funcţie de demnitate publică, să candidez pentru un loc de parlamentar. Ca independent, afirmă public că eşti ateu, şi nu mai ai nicio şansă în alegeri. Ca membru al unui partid, declară-te ateu, şi te-ai lins pe bot de orice loc eligibil! (Posibil, chiar, să-ţi pierzi locul din partid.)
Şi i-aş mai spune ceva lui Y.N. Harari. Fiecare solemnitate de depunere a jurământului de către miniştrii nou-învestiţi, aşa cum îi văd din când în când la tv, eu unul o percep ca pe o umilinţă personală. Mă refer la acea încheiere de jurământ, de o făţărnicie fără margini: „Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”; cu mâna pe biblie. Şi împrejurarea că fapta de maximă cutezanţă a miniştrilor nou-învestiţi a fost, până acum cel puţin, să nu îşi facă semnul crucii la încheiere; nicidecum să uzeze de formula alternativă „Jur pe propria mea conştiinţă!” Cele două sesizări adresate în acest sens Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării au rămas, după ani de zile, fără alt răspuns decât cel automat de confirmare a recepţionării mesajului.
Mă simt, personal, umilit atunci când la posturile de televiziune, cele frecventabile — nu vorbesc de cele aservite puterii neocomuniste —, moderatorii cu mare priză la public, altminteri oneşti şi aparent bine intenţionaţi, nu au nicio reţinere în a arunca anatema asupra oricărui „necredincios” şi de a-i lipi cu maximă promptitudine eticheta de „bolşevic”.
Chiar şi în Israelul de baştină al autorului, el însuşi o recunoaşte, „cu toţii spumegă de furie la unison împotriva paradei gay”. Iar în ţara laică Olanda, jurământul de învestire a miniştrilor, secretarilor de stat şi a membrilor Parlamentului se încheie cu formula „Aşa să-mi ajute Dumnezeu cel atotputernic!”, sau cu formula alternativă „Aceasta declar şi afirm!”
Totodată mă afectează personal milioanele pe care statul le pompează, cu iresponsabilitate, în proiectele deşănţate ale clerului, gen Catedrala Mântuirii Neamului, menite să aducă mărire înalţilor ierarhi, care se visează ctitori recunoscuţi peste secole. Şi lor, politicienilor, voturi... acum, în prezent. Mă afectează personal luxul deşănţat pe care îl afişează înalţii (şi mai puţin înalţii) prelaţi, ca şi salariile lor grase, care nu aduc practic niciun beneficiu credincioşilor în slujba cărora se pretind a fi. Îndrăzneşte tu, om politic, să pui la îndoială proiectele lor pe cât de megalomanice, pe atât de inutile, şi vezi dacă mai ai vreo şansă să fii ales! Mă satisface oare că pot să afirm, candid, că nu cred în Dumnezeu? Sau am obligaţia să contribui la situarea simetrică, pe poziţii de echitate, fără niciun privilegiu, a taberelor credincioşilor şi a celor nereligioşi?

În concluzie, religia are de partea ei autoritatea publică şi clerul aliat la vârf şi la toate nivelurile, precum şi mentalitatea majorităţii. Şi nu mi se pare deloc sigur că, dacă tendinţa este de laicizare a statului, aceasta va merge până la capăt. Așa că ne aflăm încă departe de a ne putea afirma fără nicio consecință necredința în Dumnezeu.