Cu mulți ani în urmă, în primii ani de viață, ai mei aveau un patefon Columbia: o adevărată magie. Ridicam capacul cutiei negre și, odată cu mișcarea de ridicare, dusă până la capăt, o mică pârghie metalică de susținere se dezdoia de la sine și sprijinea capacul să rămână deschis. În același timp ieșea la iveală adâncitura în fundul cutiei, cea care folosea la adăpostirea brațului, pliat, atunci când cutia era închisă. Puneam o „placă” — cum îi spuneam pe-atunci — și cutia magică începea să cânte. Mi se părea imposibil ca sunetul să se înfiripeze din simpla frecare a acului de ebonita neagră a discului urmând calea șanțului încrustat în discul care se rotea. Credeam că acea adâncitură din fundul cutiei este cheia misterului. Din cotloanele ei ascunse se năștea sunetul; cu condiția ca cutia să adăpostească ceva. Ce? Un cântăreț sau o cântăreață? Nu, exclus! O orchestră, cu atât mai puțin. Mai degrabă era duhul patefonului, care, fiind duh, nu avea nevoie de aprobarea rațiunii.
Dar ce era rațional pe vremea aia? Vedeam aeroplane zburând pe cer, știam că, în principiu, transportă oameni. Dar cum? Avioanele păreau foarte mici, poate doar o idee mai mari decât cele cu care mă jucam. Și atunci ce se întâmpla cu oamenii care călătoreau cu avionul? Trebuie că sufereau o micșorare magică la îmbarcare și apoi o revenire, la fel de magică, la dimensiunea lor normală la coborârea din avion. Detaliile magiei mă depășeau, tot așa cum mă depășea meșteșugul scamatorului care reușea să scoată un ou din urechea unui copil-spectator.
Magia n-are nevoie de explicații.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu