„Prea multă fericire” se cheamă nuvela care dă titlul volumului lui Alice Munro, despre viața matematicienei ruse Sofia Kovalevski (Kovalevskaia), publicat în traducere la editura Litera, în 2013, an în care scriitoarea canadiană a primit și premiul Nobel.
Unul dintre personajele secundare din nuvelă este Maksim Maksimovici Kovalevski, celebru jurist și sociolog, fără ca între cei doi să fi existat vreo legătură de rudenie, identitatea de nume fiind o simplă coincidență. Deși autoarea lasă să se înțeleagă, în mod fals, că Sofia și Maksim ar fi fost logodiți.
În cursul unei plimbări în prima zi a anului 1891, printr-un cimitir din Genova, Sofia îi spune lui Maksim: „Știi bine că unul dintre noi va muri. Unul dintre noi va muri anul ăsta. (...) Pentru că ne-am plimbat printr-un cimitir în prima zi a anului.”
Am recitit nuvela, zilele trecute, animat de speranța infantilă că poate-poate între timp Pronia s-o fi îmbunat cruțând-o pe Sofia. Dar nu, sfârșitul nuvelei confirmă istoria.
Curiozitatea mi-a dat ghes să caut datele biografice ale celor doi. Am răsuflat ușurat aflând că prezicerea Sofiei nu s-a adeverit în ceea ce îl privește pe Maksim Kovalevski, care a murit în 1916. În schimb, ea, vai, a murit într-adevăr în acel an, 1891, de pneumonie!
Mai ciudat este că n-am reținut nimic la prima lectură a volumului, cu opt ani în urmă. Asta deși subiectele, unele dintre ele, ar fi trebuit să fie, teoretic vorbind, de mare impact. De pildă într-una din povestiri, un tată își ucide cei trei copii pentru a-i cruța de nu știu ce posibile suferințe viitoare. Iar mama copiilor găsește oarecare înțelegere pentru gestul dement al soțului ei. Am recitit volumul laureatei premiului Nobel acum, în pandemie — din nou pandemie! — ca pe o carte complet nouă. Și cred că am găsit cauza amneziei mele: cartea este lipsită de relief, aproape complet fadă. Și încă o dată mi-am pus întrebarea, împreună cu mulți alții: după ce criterii s-or fi acordând premiile Nobel?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu