Nu știu cum se face, dar continui să citesc din cărțile omise[i] — uitate necitite timp de decenii, sau pur și simplu uitate. Să fie la mijloc tot pandemia? Nu că n-ar fi oferta de carte îndestulătoare. Dimpotrivă. Dar probabil că izolarea și viitorul incert predispun la regăsirea reperelor solide din trecut. Din cel propriu.
Repere solide? Rămâne de văzut.
Lectura romanului necesită fără doar și poate destulă concentrare: ca să vezi ce vrea autorul să spună, sau dacă vrea să spună ceva. Am crezut chiar, la un moment dat, că ar putea fi vorba de o farsă, precum „62 Model de asamblare”, în care Julio Cortásar asta își propune: să „asambleze” un roman din fraze care, dincolo de o coerență și de o cursivitate impecabile, nu spun nimic. Dar nu, se pare că Elio Vittorini încearcă totuși să spună ceva. Și anume să povestească din viața satului italian postbelic. Într-o viziune „de stânga”. Și ca să nu fie acuzat, probabil, de ceea ce unora nu le place, că manifestă tendințe auctoriale, se preface că nu își controlează personajele ci că este surprins el însuși de mișcările lor: „Se ducea în pădure? Unde se ducea? (...) Sau nu se întâlnise cu niciunul din ei și îi căuta mai departe?” Se descurcă Elio Vittorini — fără un fir narativ și cu o mână de eroi cvasianonimi.
M-am liniștit și am continuat să citesc romanul cu alți ochi abia atunci când, întrerupând lectura, am sărit la postfața traducătorului. De unde am aflat că au mai fost și alții care au avut îndoieli. Comentatorul citează un critic italian, căruia îi atribuie propriile sale îndoieli: „Discutabil pentru că ritmul de desfășurare este prea lent, pentru că, deși extrem de construit, construcția nu e densă, n-are multă forță vitală, pentru că este, într-un fel, rarefiat și prelungit? (...) I s-ar mai putea imputa, eventual,” — plusează comentatorul — „că nu conține, nu oferă o experiență de viață complexă, cu o problematică de acut interes individual, dar...” Ș.a.m.d.
Bun, deci în privința asta suntem liniștiți. Cât despre romanul în ansamblu, dacă „Finnegans wake” a putut fi tradusă în limba poloneză, din câte am auzit, nu văd de ce nu s‑ar putea citi „Femeile din Messina” până la capăt.
[i] Elio Vittorini, „Femeile din Messina”, Editura pentru Literatură Universală, 1969, traducere R.A. Locusteanu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu