Eroii, asemenea autorilor: „Toba de tinichea”, de Günter Grass

(17 ianuarie 2022)

Întotdeauna autorii își creează eroii după chipul și asemănarea lor, părându-li-se, pesemne, că altminteri n-au destulă autenticitate. La fel și Günter Grass. Oskar, eroul lui din Toba de tinichea (ed. Polirom, 2012; trad. Nora Iuga),  cel care a hotărât să rămână, fizic, la vârsta de trei ani, ar fi avut, dacă ar fi ajuns mare — ne spune Günter Grass —, înălțimea de un metru 72.

Destul de puțin pentru un neamț. Cu doar un centimetru mai mult decât autorul însuși la vârsta maturității. Ca să nu mai vorbim de celelalte date biografice cu care Oskar se prezintă pe sine; în care ghicim, prin însăși precizia detaliilor, datele biografice ale autorului. Prea multe detalii, dacă e să-mi dau cu părerea, neadecvate față de premisa atât de fantastică cu care eroul e trimis în lumea romanului, aceea a piticului rămas ca la vârsta de trei ani prin propria-i voință. Tiparele narative ale cotidianului rămân în vigoare, iar ca stil, schimbarea de persoană în cursul aceleiași fraze, de la persoana întâi la a treia și invers, nu pare de-ajuns pentru deturna atmosfera spre fantastic.

Dar de fapt ținta nici nu era propriu-zis fantasticul ci acel conglomerat stilistic incert și lipsit de organicitate pe care alții aveau să-l denumească (sau poate îl denumiseră deja) „realism magic”. Aici Grass se pare că s-a încadrat perfect.

Principalele însușiri ale lui Oskar, pe lângă statura sa de trei ani (liliputan), erau acelea de a bate toba, deturnând astfel ritmuri ceremonioase, și de a sparge geamuri prin puterea vocii sale. Nu și vitralii! (Apropo, la un moment dat aflăm că înălțimea sa era de 94 de centimetri. Totuși, la un moment dat, în urma unei lovituri în ceafă cu o piatră, Oskar începe să crească! Din păcate se și deformează, procopsindu-se cu o cocoașă; cât despre „membru”, se pare că nu stăm deloc rău — ni se destăinuie prozatorul.) Se mai pricepea, Oskar, la comentarii istorice în legătură cu tablourile din Muzeul Marinei, dar și la o sumedenie de alte comentarii, care aveau prea puțin de a face cu destinul său de mic protestatar și încă și mai puțin cu atmosfera de teroare din Germania nazistă.

Un capitol, „Poșta poloneză”, este dedicat unui episod real din Al Doilea Război Mondial, cel al împotrivirii personalului unui oficiu poștal din Danzig asaltului trupelor SS, la 1 septembrie 1939. Este una din acele inserții cu adevărat magice, dar  care rămân cumva exterioare narațiunii preponderent „realiste”; merită însă un dram de atenție pentru expresivitatea scenei: „și deodată zornăi totul, cum zornăie doar îngerii din cer spre slava lui Dumnezeu, și deodată cântă totul cum cântă la radio eterul, și (…) deodată o grenadă își permise o glumă uriașă, și cărămizile râseră  până se făcură cioburi, cioburile praf, tencuiala făină, lemnul își află securea, și deodată toată camera aia caraghioasă de copii țopăia într-un picior, păpușile țopăiau, căluțul-balansoar o luă razna și tare i-ar fi plăcut să aibă un călăreț pe care să-l răstoarne, brusc se iviră avarii în cutia cu cuburi de construcție, ulanii polonezi ocupară simultan toate cele patru odăițe și deodată — în sfârșit — se răsturnă etajera cu jucării și jocul cu clopoței anunță Paștele, armonica se pomeni țipând, se pare că și trompeta a suflat ceva în legea ei, totul răsuna în același timp, o orchestră care își acorda instrumentele; țipa, crăpa, necheza, suna, se spărgea, exploda, scrâșnea, striga, țiuia sus de tot și totuși săpa în adânc temeliile.” (p. 272)

Și fiindcă vine și vârsta poftelor trupești — iar Oskar, deși ajuns la șaisprezece ani, măsoară tot 94 de centimetri în înălțime, ca la trei ani — trebuia inventat un surogat de act sexual. Care se consumă între mini-eroul nostru și iubita sa Maria, prin intermediul prafului efervescent Waldmeister. Pe plajă, Oskar, „însetat”, îi toarnă iubitei sale în palmă conținutul unui pliculeț, apoi îi scuipă în palmă. Drept care Maria, surescitată, duce palma la gură, soarbe spuma și uite-așa... se naște fiul lui Oskar, Kurt. (p. 318)

În rest... Ce să spun? Amănuntele sufocă textul, în care Germania nazistă, cu ororile ei cunoscute de toată lumea, aproape că nu se vede. Și întreaga alegorie rămâne la stadiul de intenție.