Ce ciudat, să fie publicat în România, în 1988, un roman precum „Castelul”, de Reinaldo Arenas! Și unde? La editura Militară! La data apariției romanului original, El palacio de las blanquisimas mofetas („Castelul sconcșilor imaculați”, cum apare pe undeva în textul tradus, nu și în titlu), 1982, Arenas era deja „fugit” în Statele Unite, mai precis din 1980, și devenise un critic dur al regimului castrist. Traducerea, impecabilă, cel puțin din punctul de vedere al fluenței textului, este semnată de Doina Lincu.
„Trăim într‑o sărăcie cruntă”, spune un personaj (p. 249). „Închipuie‑ți că nu avem nici după ce bea apă. Și în oraș se oprește lumina [ceea ce era deja la ordinea zilei în România]. Blestemații ăștia de rebeli au făcut prăpăd.” E vorba de rebelii lui Fidel Castro. Și totuși cartea a fost publicată în România lui Ceaușescu, în plin (e drept, deja decrepit) comunism.
Am descoperit romanul în bibliotecă, acum în pandemie (din nou, în pandemie!) într‑o margine de raft, printre cotoare șterse și anonime, cum erau majoritatea în acele vremuri triste. Cu siguranță nu‑l citisem, fiindcă nu mi‑am amintit nimic din el, absolut nimic; or, un asemenea roman e imposibil să nu lase urme în memorie.
Cred că știu de ce nu l‑am citit: romanul e un mixt de inovații stilistice, proză ritmată (dacă nu chiar poezie), naturalism avangardist, dar și pasaje „realiste”. Or eu, în acel an când împlineam cinzeci de ani, probabil, cu toată bunăvoința, nu mă puteam rupe de un anumit „conservatorism” al literaturii Estului. Nu exclud însă să fi fost (să fie) și o înclinație personală! Parcă mă și văd răsfoind romanul atunci, la sfârșitul anilor ’80, și, negustând stilul tocmai amintit, am pus cartea la păstrare... pentru treizeci și ceva de ani.
Aud astăzi că lui Reinaldo Arenas i s‑a rezervat un loc în galeria marilor prozatori latino-americani; ba chiar a fost compusă (în 2010) o operă având ca subiect viața scriitorului cubanez.
Acțiunea gravitează în jurul unei familii cubaneze, care cuprinde trei generații. Bunica Jacinta i-a născut bunicului Polo Ramos, cu ani în urmă, numai fete — în număr de patru; motiv pentru care, având, evident, cu totul alte așteptări, acesta își abandonează inițial familia; după care, într-un final reîntors, își duce traiul înrăit și închis în sine. Dintre cele patru fete, Adolfina, cea mai în vârstă, visase în tinerețe să devină învățătoare, dar soarta i-a hărăzit altceva: să rămână fată bătrână, obsedată de ideea de a face sex cu orice preț și nu contează cu cine. Urmează Onérica, mama lui Fortunato (Estopiñán — nume dezvăluit abia către sfârșitul romanului), eroul principal; emigrată în Statele Unite, îi trimite fiului scrisori nenumărate, pe care destinatarul nu se ostenește nici măcar să le deschidă[1]; apoi Celia, care are o fată moartă (prin sinucidere), Esther; părăsită de bărbat, ajunge în cele din urmă la ospiciu. Și în sfârșit Digna, părăsită și ea de bărbat, cu doi copii, Tico și Anisia, verii lui Fortunato.
Arenas construiește o atmosferă mai mult decât sumbră, pe alocuri lugubră, într-un moment critic din istoria Cubei, către sfârșitul regimului Batista. Soarta personajelor are, în mod vădit, prea puțină tangență cu statutul lor de membri ai clasei oprimate, cât mai curând cu dramele lor existențiale.
Moartea ca amenințare perpetuă este nelipsită din fiecare pagină. Și nu doar ca amenințare ci și ca prezență: „Ți‑am povestit moartea mea. Vorbește‑mi acum despre a ta. Spune‑mi cum a fost. Vreau să știu. Vreau să știu dacă tuturor li se întâmplă la fel.” (p. 108) Personajele se perindă aproape fără excepție pe la pupitrul de narator, își varsă cu voluptate imprecațiile, amenință cu sinuciderea (sfârșit hărăzit prozatorului însuși), își clamează ura de ceilalți și ura de sine. Blestemații sorții — de altfel și titlul părții a II‑a a romanului — sunt obsedați (și) de inutilitatea vieții. Este și motivul pentru care Fortunato, adolescentul de șaptesprezece ani, abandonând ideea de a emigra în America, după maică-sa, încearcă să se alăture rebelilor. Nu din revoltă față de inechitățile regimului sau față de viața lor de mizerie. „Comandamentul” local îi pune în vedere că la rebeli trebuie să se prezinte cu o pușcă, altfel nu are nicio șansă să fie primit. Drept care Fortunato își pune drept țel să‑și procure una omorând un casquito, un soldat în slujba tiraniei.
Contextul revoluționar, absent în cea mai mare parte a romanului, prinde contur și devine pregnant abia către final. Fortunato pleacă la vânătoare de pușcă, în timp ce mătușa-sa Adolfina pleacă la vânătoare de bărbați. Ambii, dintr-un eșec într-altul. Arenas recurge la o tehnică contrapunctică pentru a crea un efect spectaculos de crescendo, intercalând în prezentul narațiunii anunțuri din ziarele epocii — unele cu spectacole din anii ’30, altele cu operațiunile militare ale rebelilor în anul 1958. La un moment dat, Adolfina încearcă să agațe un soldat, iar în același timp Fortunato urmărește și el un soldat pentru a-l ucide. Arenas reușește să creeze între cele două fire narative, pe parcursul câtorva pagini, o confuzie de mare efect. Demersurile celor două personaje se îndreaptă rapid către un eșec major: Adolfina, ca cea din urmă târfă, după o noapte dementă, se alege cu batjocura unor bețivani, iar Fortunato, ratând crima plănuită, este prins de casquitos, torturat cu bestialitate și în cele din urmă ucis.
Desigur, ajunsă în acest punct, narațiunea avea nevoie să iasă din prezentul realist și să atingă un anumit grad de evadare sofisticată în irealitate pentru a descrie trăirile din ultimele clipe ale eroului. Din păcate, Arenas ratează punctul de echilibru între cele două planuri, hoinăreala în irealitate trenează, iar sofisticarea devine diluare.
Este doar o pretenție, poate, în final, a cititorului față de un roman care creează multe așteptări, în cea mai mare parte onorate.
[1] În România ceaușistă scrisorile unei mame „emigrate” în SUA nici n-ar fi ajuns la destinație!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu