Recitesc povestirile italienești după 58 de ani! (Editura pentru literatură universală, 1964) Cartea e atât de veche, încât la o pagină de subsol găsesc o explicație pentru pizza (napoletana)! O lipie cu caș topit — cică —, pătlăgele roșii, pește și capere. Filele au căpătat aspect de pergamente vechi.
Constat cu părere de rău (pentru memoria mea) că cei mai mulți dintre autori sunt pentru mine „nume noi”. Dar nu contează. Corrado Alvaro, Giuseppe Marotta, Luigi Compagnone (cu „Jucătorii”, singura de care îmi aduc aminte de la prima lectură: un „complet de judecată”, cu procuror, călău ș.a.m.d., un „proces” desfășurat acasă la cineva, despre care am intuit încă de la primele rânduri că e vorba de o farsă între adolescenți — nu de alta, dar la rândul meu aveam să exersez personaje „în travesti”), Giorgio Bassani, Natalia Ginzburg, Francesco Jovine (autorul uneia dintre cele mai palpitante povestiri din câte am citit în ultimul timp, „Spovedia”, a cărei lectură vine la pachet cu întrebarea: cât cântărește oare suspansul vs. performanțele stilistice în nota acordată autorului?) Carlo Cassola (autorul romanului „Fata lui Bube”, după care Luigi Comencini a făcut în 1963 un film de succes în epocă, cu Claudia Cardinale), Nino Palumbo, Italo Calvino („Norul de smog”, cu un tânăr ziarist la publicația ecologistă „La Purificazione”, pe care nu o citește nimeni, într-o perioadă când se năștea obsesia publică a poluării), Giovanni Arpino — printre alții.
Nu găsesc un câștig notabil de calitate între prozele scurte de acum aproape 60 de ani și proza actuală. Nu că ar fi de rău! Pare mai degrabă că proza a ajuns pe un „palier” stilistic (și când spun asta, nu mă refer doar la cea italiană); exceptând, poate, vreo două povestiri, care s-ar putea să fi fost încă de la început demodate.
Descopăr cu întârziere autori celebri (sau care ar fi putut să fie celebri — sau care sunt... fără știința mea), precum Giovanni Arpino, tocmai amintit, autorul romanului Il buio e il miele, încă nescris la data apariției culegerii; avea să fie publicat cinci ani mai târziu, în 1969. După el avea să se toarne, în 1974, Profumo di donna, filmul regizat de Dino Risi (cu Vittorio Gassman în rolul principal), și mai apoi remake-ul american al lui Martin Brest, în 1992, Scent of a Woman, avându-l pe Al Pacino protagonist.
Alcătuitoarea volumului, urmând imperativul epocii, nu ostenește să‑i caracterizeze pe scriitorii italieni după câtă atenție acordă clasei muncitoare, capitalismului, poporului și exploatării. Noroc că italienii, cu toate că și pe la ei „se purta” pe atunci, vârtos, stânga, nu se prea sinchisesc, în cea mai mare parte a lor, de etichetările de epocă ci își văd de proză. Cu mult succes, aș zice. Ceea ce mă îndreaptă spre concluzia că nu totdeauna recitirea este o dezamăgire.
Traduceri profesioniste, unele surprinzător de naturale și de cursive: Alexandra Bărcăcilă, Despina Mladoveanu, Gheorghe Lăzărescu, Eta Boeriu ș.a.
Nostalgii...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu