Noapte de jazz

Închipuire

„Am treizeci de ani... Mama mi‑a mărturisit că pe când era adolescentă, îşi imagina cu groază că la vârsta de treizeci va fi deja bătrână. Sau aproape... Eu unul nu mă simt bătrân. Probabil că nici ea nu s‑a simţit în cele din urmă, când a împlinit vârsta de care se temea... N‑am avut încă nicio legătură stabilă şi de durată cu vreo femeie. S‑ar putea ca singurătatea să‑mi priască, nu sunt sigur. Ştiu însă că, singur fiind, fără să‑mi las închipuirea să hălăduiască în voie n‑aş putea trăi. Nu mă prea încântă ideea că e de dorit ca omul să trăiască în realitate şi numai în ea... Trebuie să recunosc însă că nu toate închipuirile sunt la fel. Există închipuiri bune şi închipuiri rele... Când eram mic, toate cărţile pe care le aveam, în treacăt fie zis, erau nişte terfeloage fiindcă ai mei nu‑şi puteau permite să‑mi cumpere cărţi noi. Şi chiar dacă şi‑ar fi putut permite, erau vremuri când n‑ar fi găsit mare lucru de cumpărat în librării. Nici acum nu‑i cu mult mai bine. Mă rog, n‑are importanţă... Îmi iubeam nespus terfeloagele. Îmi amintesc de o carte cu povestiri pentru copii. Nu zic poveşti. Erau povestiri, dar cam ciudate. Una din ele se chema „Feerie”. Era vorba acolo de un copil care aude pentru prima oară cuvântul feerie şi, plin de curiozitate, o întreabă pe mama sa ce înseamnă. Nu‑mi aduc aminte exact ce explicaţie i s‑a dat. Nu cred că i‑a fost uşor mamei sale să‑l facă să înţeleagă sensul acelui cuvânt, bizar dacă stăm să ne gândim. Îmi amintesc doar, ca prin ceaţă, că într‑o seară părinţii îl lasă singur acasă, fiind invitaţi la o petrecere care urma să dureze toată noaptea. Dar chiar în clipa despărţirii copilul era deja bolnav, se pare de meningită, sau aşa ceva, fără ca ei să bănuiască ceva. O situaţie dramatică, aş putea zice. Scurtă vreme după plecarea părinţilor băiatul este cuprins de febră. Şi febra creşte şi creşte neîncetat. Lumea unui copil este, oricum, o plăsmuire, având prea puţin de‑a face cu realitatea. Dar în dogoarea febrei, lumea acelui copil bolnav devine un carusel ameţitor de plăsmuiri înfierbântate. Capătă suflare şi vin în preajma sa rând pe rând, intrând în vorbă cu el, toate vechile sale jucării... Şi poate, la fel, vin la el şi vechii săi prieteni, nu‑mi mai amintesc, cu toţii arătându‑se ataşaţi de el cum n‑ar fi putut bănui vreodată, doritori să‑l încurajeze şi să‑l distreze care mai de care. Şi totul devine o feerie. Copilului cu sufletul prea plin de frumuseţea neaşteptată a vieţii sale îi este dat să pătrundă miezul acelui cuvânt necunoscut. Feerie. O frumuseţe insuportabilă care sfârşeşte în comuniune cu nefiinţa... Aşa că un lucru am învăţat: da, să mă avânt cu închipuirea oricât de departe dar niciodată să nu trec hotarul care mă desparte de viaţă.”

Ecranul unui televizor înfăţişează, în alb şi negru, o petrecere de Anul Nou într‑o sală spaţioasă, poate salonul unui mare restaurant, poate o sală de sport. Lume multă, dedicată petrecerii, tânără în cea mai mare parte, aşteptând într‑o frenezie momentul schimbării anului. (Sau poate al unei schimbări a lumii.)

„Feerie? Nu! Feeria o las în dar celor care înfruntă riscul să‑şi ia adio de la viaţă.”

Dans, spirale aruncate dintr‑un colţ într‑altul, peste capete, trompete de hârtie, ninsori de confeti căzând peste jobenuri şi diademe cu sclipici. Deasupra tuturor, o fâşie de pânză pe care stă scris cu litere de‑o şchioapă HAPPY NEW YEAR! 1975 şi un ceas de perete, rotund, cu secundar central, care arată ora 11,58 p.m.

Ne retragem din faţa ecranului şi în cadru intră mai întâi un fotoliu îndreptat spre televizor — Un fotoliu gol. Apoi vedem masa. Aşezată în lungul încăperii, împodobită de sărbătoare: un sfeşnic cu o lumânare aprinsă, crenguţe de brad împrăştiate printre platouri cu mâncăruri felurite ca şi cum ar fi menite să îndestuleze o mulţime de invitaţi. Dar iată că în dreptul scaunelor cu spătar înalt, aşezate pe o latură şi pe cealaltă nu vedem nici farfurii, nici tacâmuri. Este oare posibil ca oaspeţii să nu fi venit?... Doar în dreptul locului din capul mesei, locul opus televizorului, vedem aşezate farfuriile şi tacâmurile pentru o singură persoană. Dar locul acesta este şi el deocamdată gol.

Pe ecranul televizorului ceasul arată ora 11, 59 de minute şi cinci secunde p.m. Mulţimea de petrecăreţi de pe ecran a început să‑şi înfrâneze pornirile de frenezie, tot mai multe priviri îndreptându-se nerăbdătoare spre ceas.

Dintr‑o încăpere alăturată, probabil bucătăria, se aud zgomote de sertare deschise şi închise precipitat, ca şi cum cel de acolo caută ceva cu înfrigurare. Zgomote de veselă şi de cratiţe mutate din loc, apoi un vas de porţelan spart, urmat, la două secunde de un alt vas spart.

Pe ecranul televizorului secundarul central al ceasului de pe perete arată încă 25 de secunde rămase până la miezul nopţii.

Alte zgomote venind din bucătărie: tacâmuri şi alte obiecte de metal răvăşite în căutarea unui obiect. Apoi uşa dinspre încăperea alăturată se deschide dată de perete şi un bărbat de vreo treizeci de ani îşi face apariţia impetuos, în mână cu o sticlă de şampanie, alergând să‑şi ocupe locul din capul mesei. E îmbrăcat într‑un elegant costum negru de seară.

„Eu sunt. Mă recunoaşteţi? V‑am mai vorbit. De obicei nu port — şi nu suport — asemenea vestimentaţie. Dar m‑am gândit că azi e sărbătoare.”

Pe ecran secundarul central arată 10 secunde până la Noul An. Petrecăreţii numără în cor secundele rămase: NINE, EIGHT, SEVEN...

Bărbatul în negru se grăbeşte — şi mâinile îi tremură — să destupe sticla de şampanie în timp ce de la televizor se aud ultimele secunde scandate de petrecăreţi... THREE, TWO, ONE... Reuşeşte — şi şampania ţâşneşte din sticlă — chiar în secunda ZERO.

Pe ecranul televizorului izbucnesc focuri de artificii, lumini şi explozia de urale ale petrecăreţilor. Plutesc baloane, se aud pocnitori.

Plin de voioşie, bărbatul în negru îşi toarnă în pahar.

Pe ecran se petrece o schimbare: instrumentiştii unei formaţii de jazz vin şi îşi ocupă locurile pe o estradă. În momentul când s‑au aşezat...

...Bărbatul în negru ridică paharul către cântăreţii de jazz şi bea. După care, în loc să‑şi ocupe locul din capul mesei, se duce să se aşeze în fotoliul din faţa televizorului. Întorcându-se cu cotul peste spătarul fotoliului, ridică paharul spre NOI...

 

„Întotdeauna am fost pasionat de muzica de jazz... Dar dacă e să devină o feerie, eu unul stau de‑o parte. Sper să nu fie cazul.”

...Şi bea din nou. Timp în care orchestra de pe ecran începe să cânte

JAZZ

Dar după un timp ecranul începe să se apropie lent...

...Până când trecem frontiera dintre ficţiune şi „realitate”. Acum bărbatul în negru se află aşezat în fotoliul său chiar în centrul studioului TV (şi în centrul muzicii), printre cântăreţii de jazz. Uluit, privind în toate părţile, se ridică încet din fotoliu. Instrumentiştii, rând pe rând, îşi lasă instrumentele şi îşi îndreaptă atenţia către neaşteptatul lor oaspete. Muzica, totuşi, continuă să se audă. Iată‑i îndreptându-se către el în paşi lenţi de dans, înconjurându‑l, şi iată‑l pe bărbatul în negru începând să imite, timid, ca în transă, mişcările lor. Cu fiecare pas însă devine tot mai dezinvolt. Pe chipul lui se citeşte mirarea şi totodată bucuria celui care, fără să se fi ştiut, se descoperă dintr‑odată un dansator plin de talent, perfect sincronizat cu grupul...

Paşii grupului îi poartă, în ritm de dans, către fundul studioului, unde o cortină acoperă întregul perete. Brusc, doi dintre instrumentişti se desprind de grup şi daufuga să tragă de şnururile din extremităţile cortinei. Cortina se ridică şi deodată...

...Ne aflăm în plină stradă. O stradă pustie, puternic luminată, decorată pentru întâmpinarea noului an cu ghirlande de luminiţe întinse peste copacii desfrunziţi, steluţe strălucitoare, din loc în loc cerbi cu contururi luminoase... Căsuţe cochete de o parte şi de alta, ferestre luminate din loc în loc... Aer având transparenţa unei nopţi geroase de ianuarie...

Şi dansul continuă de‑a lungul străzii, pe aceeaşi muzică, cu bărbatul în negru înaintând în paşi de dans pe mijlocul străzii, şi cântăreţii de jazz încadrându‑l în două şiruri...

Iată‑i ajunşi la capăt, unde strada lor dă într‑o altă stradă, la fel de pustie, poate doar ceva mai puţin luminată... Sunt oare, aici, dansatorii în impas? Ar dori oare dansatorii–cântăreţi–de–jazz din şirul din dreapta s‑o ia la dreapta, iar cei din stânga s‑o ia la stânga? Chipul bărbatului în negru — privind spre NOI — să exprime oare nehotărârea? Sau e doar un joc de‑a neîncrederea în destin?...

„Trebuie să recunosc că nu o dată m‑a încercat în viaţă îndoiala. Încotro? Dar de fiecare dată am pariat pe noroc.”

De partea cealaltă a noii străzii vedem un mic magazin de modă veche cu storul coborât. Atenţia bărbatului în negru se îndreaptă — expresie de complicitate — către acesta. Rapid, unul dintre dansatori se apropie de acel mic magazin şi, cu o mişcare energică ridică storul. Era un magazin doar în aparenţă. În realitate, iată: un bar nu prea mare, dar de un bun-gust desăvârşit — clasic, poate chiar uşor retro. Înăuntru: clienţi de toate vârstele, bărbaţi şi femei, în vestimentaţie festivă, aşezaţi la măsuţe şi pe taburetele înalte de la tejghea. Pe o estradă, într‑o parte, o orchestră cântă aceeaşi melodie, doar cu unele variaţiuni. Alături, un pom de Crăciun cu lumânări aprinse.

„Vedeţi? Am avut dreptate!”

Niciunul dintre clienţii barului nu pare să fi dat atenţie ridicării storului şi, în general, să fi remarcat vreo schimbare în interior. Bărbatul în negru, însoţit la fel ca mai înainte de dansatorii–cântăreţi–de–jazz, se avântă în paşi de dans printre mese... Privirile tuturor clienţilor barului îl urmăresc acum cu simpatie, iar în ochii femeilor recunoaştem strălucirea admiraţiei. O femeie plinuţă, între două vârste, căreia bărbatul în negru îi acordă o atenţie amuzată, se ridică, împinsă de resortul atracţiei (pentru bărbatul în negru sau pentru dans?), şi i se alătură în dans. Bărbatul în negru o acceptă drept parteneră. Nu pentru multă vreme însă — doar pentru două-trei volte în jurul meselor — după care o readuce la locul ei, insuflându‑i renunţarea la dans. Poate doar pentru moment?... Dar bărbatul în negru a ajuns în dreptul unei alte mese la care şed trei bărbaţi (circa cinzeci de ani) cu o înfăţişare mai degrabă sobră, însoţiţi de o femeie încă tânără, îmbrăcată în negru, brunetă, zveltă, la gât cu un colier de perle...

„Adevărate!”

NE asigură bărbatul în negru, care, pentru o clipă s‑a oprit în dreptul ei şi, cu vârful degetelor, i‑a cântărit fugitiv colierul, surânzându-NE. Toţi cei patru îl urmăresc cu interes, nu şi binevoitor. (Ba chiar unul dintre bărbaţii de la masă a schiţat gestul de a‑i sări femeii în ajutor în momentul în care bărbatul în negru i‑a atins colierul). Mai puţin femeia în negru, peste a cărei privire stă suspendat un văl al blazării. Cu toate acestea, neaşteptat, femeia cu colier se ridică brusc de la locul ei, gata să‑i devină parteneră la dans. Cei doi se armonizează perfect în mişcări, executând câteva volte printre mese, urmăriţi de aceleaşi priviri admirative. La un moment dat bărbatul în negru îşi întrerupe pentru două clipe dansul şi îşi îndreaptă privirea către NOI în timp ce îi ridică uşor partenerei sale bărbia silind‑o (delicat) să privească în aceeaşi direcţie.

„Oare de ce este tristă această frumoasă doamnă?”

Dar femeia cu colier dă semne de însufleţire zâmbindu‑i partenerului ei pasager.

„Nu?... Nu‑i tristă?... Doar mi s‑a părut?... Cu atât mai bine.”

Bărbatul în negru o readuce pe femeia cu colier la locul ei, alături de cei trei bărbaţi sobri. Ei şi‑au păstrat scorţoşenia, dar ea rămâne pe buze c‑un zâmbet melancolic.

O a treia masă, unde atrage atenţia o adolescentă de vreo paisprezece ani, aşezată alături de vreo trei prietene cam de aceeaşi vârstă, toate cu aere de domnişoare trecute prin viaţă... Bărbatul în negru se apropie în paşi de dans de cea dintâi şi, prin gesturi, o invită la dans. Fata se ridică, uşor blazată, rezervată, cu aerul că îi face o favoare. Bărbatul în negru are o scurtă oprire şi priveşte spre NOI.

„N‑o întreb cum o cheamă. Sunt sigur că‑i Lolita.”

În timpul voltelor care urmează se poate vedea cu claritate, de pe buzele ei, că fata îl întreabă cine e Lolita. Probabil că el îi răspunde „N‑are importanţă. Cineva care seamănă cu tine”... Cu fiecare voltă chipul ei, iată, se destinde. Iar când bărbatul în negru o aduce la locul de unde a luat‑o, şi prietenele ei o întâmpină bătând din palme, „Lolita” s‑a înseninat.

Ieşire dosnică din bar, fără alte deschideri decât uşa. Bărbatul în negru iese în ritm de dans, urmat de cântăreţii–de–jazz–dansatori. Unul dintre aceştia coboară storul cu o mişcare energică. Acum clădirea din care tocmai a ieşit şi‑a recăpătat aspectul de magazin vechi... Ei se află într‑o curte interioară care arată ca un spaţiu de depozitare: navete cu sticle, lăzi, butoaie, pubele.

Din curtea dosnică a vechiului magazin dansatorii ies în stradă. O stradă largă din centrul unui oraş de provincie. Fâşii cu copaci, între care atârnă şiraguri de beculeţe colorate, steluţe, ţurţuri. De o parte şi de alta, case cu etaj, cu destule ferestre luminate, maşini parcate. Iar în rest, pustiu. Doar dansatorii înaintând în paşi de dans de‑a lungul străzii.

Strada coboară uşor. Vedem la o oarecare distanţă rada unui port maritim, cu o mulţime de  vase de toate mărimile, ancorate pe toată întinderea radei. Dar ceea ce atrage atenţia îndeosebi este un vas mare de pasageri ancorat la chei, gata de plecare, cu aproape toate hublourile luminate. Dansatorii apucă să urce în grabă pasarela înainte ca aceasta să fie îndepărtată... Dansul continuă pe punte, unde nu se vede ţipenie.

Pachebotul se desprinde uşor de chei îndreptându-se către largul mării.

Iată acum pachebotul în largul mării, în plină cursă, etalându‑şi puzderia de lumini care lunecă în noapte. Auzim de departe muzica de jazz revărsându-se, modulată de vânt, peste întinderea neagră a mării.

Şi suntem din nou pe punte. Dansatorii coboară o scară şi pătrund în salonul luminat à giorno al unui restaurant luxos. Mese de câte două sau patru persoane, toate locurile ocupate, lume bună, cele mai multe — persoane vârstnice, destinse, lipsite de griji. Mai mulţi chelneri le taie dansatorilor calea, lăsându-ne să înţelegem că aceste persoane care au pătruns în restaurant nu pot fi acceptate deoarece nu au locuri rezervate. Timp în care bărbatul în negru iată că ni se adresează NOUĂ.

„Nici nu ştiu dacă la o feerie poţi chiar lua parte sau eşti parte în feerie doar prin aceea că îţi închipui că eşti acolo. Ceea ce fac prietenii mei este dans. Deci prietenii mei fac artă. Ştiu din experienţă că întotdeauna arta întrece realitatea. Dacă aş vedea din depărtare acest superb pachebot, imaginaţia mea n‑ar putea trece dincolo de ceea ce văd. Dacă însă îl văd într‑un film, să zicem, eu îmi pot închipui orice. Imaginaţia mea poate trece dincolo de orice limite... Păstrând doar limitele bunului-simţ... Pot fi prieten la toartă cu toate aceste simpatice doamne şi cu toţi aceşti simpatici domni, fără excepţie.”

În salon, chelnerii s‑au făcut nevăzuţi, iar dansatorii–cântăreţi–de–jazz, stau de vorbă amical cu clienţii restaurantului, stând în picioare, respectuos, fiecare la altă masă.

„Vedeţi? Se întâmplă exact ce vă spuneam. Zâmbete de ambele părţi. Nu ştiu dacă aceste simpatice doamne şi aceşti simpatici domni chiar călătoresc cu pachebotul pe care îl vedeţi. Le‑aş dori din tot sufletul să fie doar o închipuire de‑a lor. Dar nici nu exclud ca ei să se afle într‑o minunată croazieră undeva în mările nordului. Sau în oricare alt colţ de lume. Rămâne de văzut.”

Bărbatul în negru s‑a reîntâlnit cu prietenii săi cântăreţii de jazz şi împreună dansează printre mese, urmăriţi de privirile binevoitoare ale clienţilor restaurantului.

Vasul navighează în largul mării, cu toate luminiţele sale aprinse.

Acum e ancorat la cheiul portului unei localităţi de munte, cu pasarela coborând la chei. Dansatorii coboară pasarela, străbat în paşi de dans cheiul...

...Şi iată că au ajuns pe o străduţă care taie coasta dealului urcând printre case în stil montan. Ceva mai sus, încadrată de brazi, o clădire mai mare decât toate celelalte din jur, cu aspect de mic castel. Câteva trepte duc spre intrarea principală. Bărbatul în negru şi dansatorii–cântăreţi–de–jazz urcă acele trepte, trec printr‑un hol fără să‑i împiedice nimeni, după care ajung într‑o sală nu prea mare, cu aspect de salon de restaurant de pe vremuri, fin–de–siècle, cu mese pregătite pentru o clientelă cu pretenţii, dar unde nu zăreşti ţipenie. Bărbatul în negru ni se adresează NOUĂ.

„Când totul e pregătit se poate întâmpla orice. Dar dacă cineva se va ivi şi ne va spune că pregătirile au fost făcute pentru noi, n‑am să‑l cred. Niciodată nu ştii pentru cine se fac pregătiri. Şi apoi, eu caut altceva. Totdeauna am căutat altceva.”

Bărbatul în negru face volte în jurul meselor având într‑adevăr aerul că este în căutarea a ceva sau a cuiva. Faptul că nu găseşte acel ceva sau pe acel cineva nu pare a‑l descumpăni. Însoţit de prietenii săi, urcă scara care duce la etaj.

Se deschide un coridor lung, ca de hotel, cu uşi de o parte şi de cealaltă. În paşi de dans, bărbatul în negru străbate coridorul deschizând uşile una după alta şi aruncând în fiecare câte o privire grăbită. Toată clădirea pare părăsită. La capătul celălalt al coridorului coboară o scară, ajungând în aceeaşi sală de la parter. Tot grupul părăseşte clădirea. În urma lor, vântul flutură uşor colţurile feţelor de masă.

Au ajuns din nou în stradă. Bărbatul în negru şi dansatorii–cântăreţi–de–jazz au luat‑o în susul străzii, unde casele sunt tot mai rare şi întâlneşti în cale tot mai multe pâlcuri de brazi... Au trecut de ultima casă, de ultimul felinar al străzii. O poiană povârnită. Bărbatul în negru scrutează întunericul. Sus la capătul poienii, unde lumina oraşului abia ajunge: o siluetă în rochie albă, nemişcată... Bărbatul în negru porneşte să urce spre ea, în timp ce prietenii săi cântăreţii de jazz ezită să‑l însoţească...

La apropierea bărbatului în negru, două căprioare se desprind de silueta în alb şi fug speriate spre pădure. El are o ezitare: n‑a trecut oare dincolo de graniţa lumii obişnuite?

Silueta în alb este — acum o putem vedea cu claritate — o tânără într‑o rochie albă, lungă până în pământ (de seară, am putea spune), pe cap cu o diademă cu perle. Apropiindu-se de ea, bărbatul în negru observă o licărire de spaimă în privirea ei îndreptată spre piciorul poienii. Ce o înspăimântă oare? Urmărindu‑i privirea, bărbatul în negru zăreşte acolo jos, urcând dinspre stradă, o mulţime de oameni îmbrăcaţi foarte elegant, având aerul că un eveniment neprevăzut i‑a scos din locul plăcut unde se reuniseră, pentru a‑i pune pe urmele, cui?... Şi ghicim: sunt cei ce au părăsit salonul din castelul-hotel, porniţi în recuperarea uneia de‑a lor, care a dispărut...

Spaima din ochii tinerei în rochie albă a crescut la apropierea mulţimii de oameni de la piciorul poienii. Ea chiar dă să se refugieze în pădure. Dar bărbatul în negru o îndeamnă printr‑un gest grăbit să renunţe la fugă: împreună cu el nu are motive de temere. El face spre tânără ultimii paşi care îl mai despart de ea încercând s‑o convingă de bunele sale intenţii, aşa cum facem atunci când vrem, cu mâna întinsă şi cu mişcări prudente, să nu speriem o vietate mică şi neîncrezătoare. Şi tânăra, nu fără ezitare, se lasă totuşi convinsă că nu are motive să nu se încreadă în acest străin care se oferă să‑i ţină degetele în mâna sa. Şi porneşte să coboare împreună cu el apropiindu-se de stradă...

...Unde mulţimea petrecăreţilor de la castelul-hotel s‑a oprit încremenită, iar acum se desparte în două, lăsând celor doi tineri un culoar de trecere prin mijlocul ei.

Cei doi, urmaţi de dansatorii–cântăreţi–de–jazz, au ajuns înapoi în stradă... Şi coboară strada în paşi de dans, acum cu tânăra în rochie albă dansând în mijlocul lor.

Coboară cu toţii spre port, unde se vede pachebotul ancorat la chei... Grupul de dansatori urcă pasarela şi...

Iată‑i întorşi în studioul tv. Cântăreţii de jazz îşi reiau locurile de la început, îşi ridică instrumentele lăsate la piciorul scaunelor, în timp ce bărbatul în negru şi tânăra în rochie albă se aşează în fotolii cu faţa spre orchestră...

Spaţiul se contractă (aşa cum se întâmplă uneori în filme) şi... am trecut înapoi graniţa dintre „realitate” şi ficţiune, în camera bărbatului în negru... Iar alături de el, într‑un alt fotoliu, tânăra în rochie albă, pe cap cu diademă cu perle. El o priveşte zâmbind, şi ea îi răspunde printr‑un zâmbet cald.

Muzica de jazz se aude acum mai slab, parcă venind din depărtare. Bărbatul în negru întinde încet mâna spre faţa ei. Dar în clipa aceea în ochii tinerei reînvie lucirea de spaimă din momentul în care s‑a apropiat pentru prima oară de ea, în poiana povârnită. Instinctiv, fata face un gest de retragere evitându‑i atingerea. Brusc, el încearcă s‑o apuce de braţ. Moment în care imaginea fetei în rochie albă se destramă.

Bărbatul în negru, din nou singur în faţa ecranului tv, nu pare totuşi foarte surprins. Doar puţin trist. A rămas cu privirea melancolică fixată spre locul unde s‑a aflat chipul tinerei dispărute, în timp ce pe faţa lui joacă reflexele luminii ecranului...

„Doamne, ce poate să‑mi treacă prin cap!”

Îl vedem din spate, aşezat în fotoliu, privind ecranul, pe care a reapărut mulţimea petrecăreţilor numărând secundele rămase până la trecerea în noul an: THREE, TWO, ONE... Focuri de artificii, lumini, baloane, pocnitori. Şi explozia de urale ale petrecăreţilor... Bărbatul în negru se răsuceşte către noi peste spătarul fotoliului.

„Asta a fost oare o feerie?... Nu ştiu... Poate”

SFÂRŞITUL ÎNCHIPUIRII

13 ian. 1973

13 ian. 2009