Niall Ferguson: „Imperiul. Cum a creat Marea Britanie lumea modernă”, ed. Polirom, 2018

(2 ianuarie 2019)

Relaţiile de forţă între popoare şi state, imperiile, există de când istoria. Unii se întreabă dacă istoria ar fi putut exista fără imperii. Niall Ferguson este unul dintre cei ce se întreabă. Răspunsul lui este: se pare că nu. Cu condiţia ca imperiul să fi fost bun. Da, imperiile nu au fost toate la fel.

Nu este foarte clar ce fel de imperiu a fost cel al lui Asurbanipal, de pildă. Dar autorul britanic dă două exemple mai apropiate de zilele noastre: imperiile german şi japonez, despre care nu-i nevoie să argumenteze că în preajma şi în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial au fost imperii ale răului. Şi pentru a anticipa pledoaria lui Ferguson din cartea sa, aş începe cu sfârşitul: „În final, englezii şi-au sacrificat imperiul pentru a-i împiedica pe germani, pe japonezi şi pe italieni să şi le păstreze pe ale lor. Oare sacrificiul acesta singur nu răscumpără toate celelalte păcate ale Imperiului?” E vorba de Imperiul Britanic, desigur. (Să mai remarcăm, în treacăt, că Ferguson nu se referă la nazişti în comparaţia sa, ci la Germania, deşi imperiul German, cât naziştii s-au aflat la putere, n-ar fi avut de ce, în principiu, să fie altfel decât celelalte mari puteri cu apetit pentru felii din lume.) Fraza aceasta sintetizează (aproape) totul — toată cartea. Ferguson vorbeşte de sacrificiul britanicilor. Altfel spus, cu toţii îşi apreciau imperiul; şi desigur aveau motive întemeiate. Iar pe de altă parte se vorbeşte de celelalte păcate ale Imperiului. Deci recunoaşte că au existat asemenea păcate. Destule! O spune un britanic scoţian, Ferguson, care nu ascunde faptul că este mândru de apartenenţa sa la un stat, Marea Britanie, care „a creat lumea modernă”: este chiar subtitlul volumului. Este mândru, dar, în linii mari, nu ascunde păcatele Imperiului.

Încetul cu încetul, pornind de la o aparentă modestie şi moderaţie, se conturează imaginea aroganţei şi a cinismului „imperialilor” britanici, care ajunseseră, la apogeul expansiunii, să creadă că totul li se cuvine. Iată, ne oprim la capitolul 5, intitulat „Forţa Maxim”, dedicat virtuţilor tehnice ale unei arme inventate pe la sfârşitul secolului XIX şi totodată nimicitoare pentru acele timpuri: mitraliera Maxim. Protagonist: Cecil Rhodes, cel avea să dea numele unui stat african, Rhodesia. (p. 196)

Măştile cad când vine vorba de colonii: „Istoria s-a repetat pe tot continentul african: căpetenii trase pe sfoară, triburi deposedate, moşteniri cedate printr-o semnătură cu degetul sau o cruce tremurată şi orice rezistenţă redusă la tăcere cu ajutorul mitralierei Maxim. Naţiunile africane au fost subjugate una câte una — zuluşii, matabele, mashona, regatul Niger, principatul islamic Kano, populaţiile dinka şi masai, musulmanii sudanezi, Beninul şi Bechuana. La începutul noului secol împărţirea era încheiată. Britanicii nu erau departe de realizarea viziunii lui Rhodes de a deţine neîntrerupt teritoriul de la Cape Town la Cairo.” (p.209)

Consideraţii interesante găsim cu privire la cauzele Primului Război Mondial, despre care nimeni nu are încă, se pare, o imagine clară. Ferguson vede una din cauze ca fiind necesitatea germanilor de a da „o lovitură preventivă” Rusiei „[î]nainte ca diferenţa strategică [dintre cele două puteri] să devină prea mare”. Pe de altă parte, în Marea Britanie, guvernul liberal al lui Herbert Asquith, care stătea să se prăbuşească, a găsit că cea mai sigură cale de a-şi ţine adversarii politici, pe conservatori, în opoziţie, era să intre în război!... Iată deci cum se face „marea politică”, presărând cu cadavre drumul spre putere. Şi nu doar câteva. Ci milioane.

Atrocităţi britanice sunt comise cu ocazia înăbuşirii Revoltei Şipailor din India, în 1857. Iată o relatare a unui locotenent, Kendal Coghill: „Am ars fiecare sat şi i-am spânzurat pe toţi sătenii (...), până când fiecare pom a fost plin cu ticăloşi care atârnau de fiecare creangă.” La o altă scenă de cruzime, Ferguson comentează cu amărăciune, găsind asemănări cu „felul în care ofiţerii SS se purtau cu evreii”. Soldaţii britanici însă, martori ai sângerosului incident, condamnă indignaţi, cu voce tare, fapta reprobabilă a ofiţerului lor. „Ruşine!” strigă soldaţii. Motiv pentru care, paralela cu bestiile SS nu merge până la capăt!... Şi când te gândeşti că India era la acea vreme sub ocupaţia trupelor private (!) ale Companiei Indiilor de Est. Abia în anul următor, Coroana Britanică, sub regina Victoria, preia stăpânirea Indiei, şi — vorba lui Harari [Homo sapiens, ed. Polirom, 2017] — se pune cu titlu gratuit în slujba unei societăţi private!

Trebuie să fii extrem de devotat „corectitudinii politice” ca să negi europocentrismul întregii lumi de azi. Ferguson, fără să-l numească astfel, echivalează europocentrismul cu britanocentrismul. Putem să adăugăm, cu egală îndreptăţire, „din păcate” sau „din fericire”. Dilema rămâne.