Kazuo Ishiguro în „Nemângâiaţii”: păpuşarul absolut (III)

(13 noiembrie 2018)

Lumea devine, pe măsură ce înaintăm în lectură, tot mai fantasmatică, tot mai absurdă, tot mai liberă de orice constrângeri logice. La o petrecere a hamalilor, după un dans pe mese în care se mimează căratul greutăţilor, hamalului Gustav i se face rău — probabil o comoţie cerebrală sau un infarct. Protagonistul, pianistul Ryder, primeşte din partea hamalului suferind misiunea a i-o aduce grabnic pe fiica sa Sophie împreună cu nepotul Boris, pentru a-i fi aproape în — probabil — ultimele sale clipe. Trecem peste amănuntul că nepotul fusese prezent în momentul când nesăbuitul său bunic se urcase pe masă pentru a-şi executa dansul cu valize grele, iar acum se află departe, probabil la mulţi kilometri distanţă. Vom afla oare vreodată? Dar... aşa-i în viaţă.

Ryder împrumută maşina directorului Hoffman şi porneşte în căutarea mamei lui Boris. Nu are nicio idee unde ar putea-o găsi, dar se bizuie pe intuiţia autorului Ishiguro. Străbate o pădure, unde zăreşte printre copaci cupola sălii de concerte, destinaţia sa. Iată însă că întâlneşte la marginea drumului un grup de excursionişti atipici, care îi acordă îngrijiri medicale unui accidentat, care se dovedeşte a fi tocmai cel de-al doilea protagonist al romanului, dirijorul Brodsky. Acesta, călărind o bicicletă şi beat criţă pe deasupra, fusese lovit de o maşină şi zăcea acum, în stare critică. Cum în grupul de excursionişti atipici se nimerise şi un doctor, şi anume chirurg, acesta e musai să-i amputeze piciorul lui Brodsky. Doar că n-are cu ce. Nu l-ar putea oare ajuta pianistul cu „ceva ascuţit”? Ba da. Din fericire, în portbagajul maşinii împrumutate se găseşte un fierăstrău. Ryder însă, sub imperiul promisiunii făcute hamalului în suferinţă, îşi continuă drumul în căutarea lui Sophie. Din fericire — iarăşi — găseşte în pădure o cabină telefonică, de unde are o convorbire cu mama lui Boris; o convorbire relativ romantică, care se readuce în minte întrebarea dacă nu cumva Sophie a fost cândva, în tinereţe, o iubită de-a sa. Pianistul îşi continuă drumul prin pădure, probabil înapoi, căci dă din nou peste grupul de excursionişti atipici, exact în momentul când chirurgul îi retează piciorul lui Brodsky, folosindu-se de fierăstrău, pe viu, fără nicio anestezie. Presat de timp (să ajungă la Sophie şi Boris), nu aşteaptă sfârşitul operaţiei cu fierăstrăul (să ne reamintim că era noapte!) ci lasă soarta bietului dirijor accidentat la cheremul ambulanţei, care fusese chemată (nu se ştie de la care telefon, căci de aflăm încă în vremea cabinelor telefonice), dar încă nu sosise la circa două ore după apel. Şi astfel, pianistul părăseşte grupul pe când chirurgul încă muncea de zor cu fierăstrăul. Ce înseamnă, totuşi, să te simţi liber de orice obligaţii și să fii păpușarul absolut al personajelor tale! [Credeam că nu mai e nimic de comentat/relatat; dar nu mă pot abţine. Câteva pagini mai încolo, dirijorul Brodsky îşi face apariţia în sala de concerte sprijinindu-se într-o scândură de călcat în loc de cârjă şi se arată foarte supărat pe chirurg, că i-a amputat piciorul de... lemn; căci de fapt şi-l pierduse încă din copilărie — nu îşi mai amintea când. Mă întreb în schimb dacă autorul își aduce aminte când, în ce moment al romanului a hotărât ca personajul său să devină invalid.]