Kazuo Ishiguro în „Nemângâiaţii”: păpuşarul absolut (II)

(11 noiembrie 2018)

La un moment dat, celebrul pianist Ryder este solicitat de un ziarist să se lase fotografiat pentru ziarul local. Deşi ocupat până peste cap — trebuia să ţină o conferinţă —, acceptă. Dar ziaristul ţine morţiş să-l fotografieze lângă o anume casă/monument, „casa Sattler”. Pianistul primeşte asigurări că respectiva casă se află foarte aproape de hotel, la distanţă de doar câteva minute. Pentru a constata apoi, deplasându-se cu maşina, că au ieşit de mult din oraş. De cele câteva minute promise de ziarist nu mai aminteşte nimeni. Casa-monument se dovedeşte a fi situată pe culmea unui deal, se fac fotografiile de rigoare, după care pianistul este invitat să coboare pe un alt versant, nimerind în cele din urmă în chiar sala de conferinţe, unde era aşteptat de auditoriul său. Conferinţa, în ciuda subiectului necontondent — pe teme de teorie a muzicii — se dovedeşte a fi relativ furtunoasă. Dl Ryder cere să fie condus înapoi la locul de plecare, adică la hotel, unde îl lăsase pe nepotul hamalului — care, printr-o misterioasă viciere cauzală, devenise propriul său nepot, sau, în orice caz, o rudă faţă de care avea responsabilităţi inconturnabile —, la cofetăria hotelului, în faţa unei prăjituri. Şi în locul călătoriei de zeci de kilometri înapoi în oraş, eroului îi este de-ajuns să străbată câteva coridoare, să treacă prin câteva dependinţe kafkiene şi câteva tenebre, pentru ca, printr-o miraculoasă scurtătură spaţio-temporală, să-l recupereze pe prezumtivul său nepot de la cofetărie.

Câteva zeci de pagini mai încolo, Ishiguro recidivează cu labirintul său einsteinian. Dl Ryder, deşi din nou extrem de ocupat, ajunge într-o relaţie tensionată cu directorul hotelului, dl Hoffman (în mod vădit rudă prin alianţă cu majordomul Stevens din „Rămăşiţele zile”), care îi cere imperios să ţină o altă conferinţă (sau poate aceeaşi!), în timp ce eroul era musai să exerseze o bucată muzicală (Azbest şi fibre!) înainte de concertul pentru care de fapt venise în acel oraş. Directorul hotelului îi oferă o pianină situată într-o subterană strâmtă şi sordidă, la fel de kafkiană ca şi celelalte trasee ale romanului. Indignat, dl Ryder îi cere imperios o altă încăpere cu pian, unde să exerseze înainte de concert. Şi aşa, se îndreaptă amândoi spre o „anexă”, călătorind cu maşina directorului. După un drum pe care îl apreciez între treizeci şi cinzeci de kilometri, în funcţie de calitatea (nespecificată) a şoselei/autostrăzii, timp în care directorul îl pune pe pianist la curent cu avatarurile nefericitei sale căsnicii, cei doi ajung la „anexă”, adică o colibă situată pe o colină. Altă colină! Între timp, celălalt protagonist al romanului, dirijorul Brodsky, se ţine scai de pianist, rugându-l să-i asigure muzica ambientală pentru îngropăciunea câinelui său mort de curând. Iniţial refuzat de pianist, se dovedeşte în cele din urmă că acesta îi satisface dirijorului doleanţa, căci în timp ce exersează în coliba de pe colină (la Azbest şi fibre), în vecinătatea colibei dirijorul tocmai îşi îngroapă câinele decedat, beneficiind de muzica pianistului, precum îi fusese dorinţa.