Un bărbat de vreo 45 de ani, intelectual, stă în picioare, la fereastră, în apartamentul său de bloc, de la etaj, seara târziu. E în pijama, peste care a îmbrăcat un halat de casă. Camera e luminată de o veioză aflată pe noptieră, lângă patul pregătit pentru culcare. În pat, pe partea opusă veiozei aprinse, doarme nevastă-sa. Bărbatul deschide fereastra şi priveşte îndelung afară. Ninge viscolit. Se văd străzile slab luminate. De undeva se aude muzică lăutărească de petrecere.
SOŢIA (cu glas adormit): Închide geamul, vine frig de-afară. (Se întoarce pe partea cealaltă.)
Bărbatul mai zăboveşte un timp la fereastra deschisă. Apoi o închide. Se apropie de pat, pe partea sa, îşi scoate halatul de casă şi se bagă în pat. Rămâne lungit pe spate, cu mâinile sub ceafă, privind în tavan, cu un aer preocupat.
SOŢIA (după un timp): Nu stingi lumina?
BĂRBATUL (după câteva secunde): Ba da.
O face abia după mai multe secunde. Odaia se cufundă în beznă totală.
VOCEA SOŢIEI (după o pauză lungă): Nu poţi să dormi?
VOCEA BĂRBATULUI (după o pauză): De unde ştii că nu pot? (Pauză.) Ba da, pot... Nu-ţi face griji.
Alunecare în vis. Se aude în surdină muzica lăutărească. Apoi: sirena îndepărtată a unei ambulanţe. Apoi: zgomotul unui avion de pasageri, undeva la mare înălţime. Apoi: un elicopter, mult mai tare, trecând la joasă înălţime. Încă un elicopter, al cărui zgomot pare să nu se mai îndepărteze; şi încă o ambulanţă, apropiindu-se. Pe acest fundal sonor amestecat, în creştere, răsună o bătaie puternică în uşă.
Bărbatul, îmbrăcat cu haine de stradă şi o scurtă de fâş, se află acum la uşă şi o deschide. În prag, în lumina slabă de pe scara blocului, stau doi agenţi de la Serviciile secrete.
PRIMUL AGENT: Avem mandat de percheziţie!
BĂRBATUL: Să-l văd! (Primul Agent scoate din buzunar o hârtie şi i-o ridică în faţa ochilor. Pe hârtie stă scris, cu litere mari: BULETIN DE ANALIZĂ.) Aici scrie „buletin de analiză”, nu „mandat de percheziţie”!
AL DOILEA AGENT: Păi da! Noi avem grijă de sănătatea cetăţenilor, dar dumneavoastră nu vreţi să recunoaşteţi! Mereu spuneţi că avem ceva cu voi!
PRIMUL AGENT: În plus, dumneavoastră aveţi probleme serioase de sănătate! (Îl apucă pe Bărbat de braţ şi îl trage pe scară în jos.) Rezultă de aici foarte clar! (Împătureşte hârtia şi o bagă la loc în buzunar.)
BĂRBATUL: Staţi! Soţia nu ştie că plec!
AL DOILEA AGENT: Dânsa n-a fost depistată cu probleme de sănătate.
BĂRBATUL: Nu am niciun fel de probleme de sănătate! (Cei doi agenţi îl apucă de braţe şi îl trag afară din apartament, apoi pe scară în jos.)
PRIMUL AGENT: Aici scrie negru pe alb.
BĂRBATUL: Unde aici? Ăla nu-i mandat de percheziţie! Faceţi un abuz!
AL DOILEA AGENT: V-am spus că ne preocupă starea dumneavoastră de sănătate. De ce nu vreţi să ne credeţi?
BĂRBATUL (continuând să se împotrivească) De ce mergem pe scară?
AL DOILEA AGENT: Noi avem mandat, cu toate că cetăţenii nu vor să recunoască niciodată.
PRIMUL AGENT: În plus, cu liftul nu-i sigur.
Pe măsură ce coboară, tot mai mulţi locatari ies din apartamente, îmbulzindu-se pe scară, nedumeriţi, dezorientaţi şi revoltaţi — nu împotriva vreunuia din cei trei, ci manifestând o revoltă fără ţintă. Cu toţii sunt îmbrăcaţi în haine de iarnă, negre, ponosite.
VOCI PE SCARA BLOCULUI: Nu se fac analizele la timp, asta e!... Lucrurile importante totdeauna sunt neglijate!... Păi sigur, câte unu’ e lăsat în voia lui fiindcă nu i s-a găsit nimica! Da’ s-a făcut tot ce trebuia să se facă?... Oamenii sunt indolenţi, nepăsători!... A cui e vina, asta vreau eu să aflu!...
Sunt acum atâţia oameni pe scară încât cei doi agenţi şi Bărbatul sunt nevoiţi să-şi facă loc prin mulţime.
VOCI PE SCARA BLOCULUI: Nouă de ce nu ne spune nimeni nimica?... S-au înmulţit cazurile de febră tifoidă!...
PRIMUL AGENT: Nu există niciun caz de febră tifoidă!
AL DOILEA AGENT: Cetăţeni, vă rugăm să ne lăsaţi să trecem!
VOCI PE SCARA BLOCULUI: Au pus poze de la calendare vechi! Peste tot! E o ruşine!... Încă de anu’ trecut au început să ne facă şicane!... Ce anu’ trecut! Încă de acu’ cinci ani!... Ce zic eu cinci ani! La fiecare cinci minute sună cineva la interfon şi zice că-i poşta!
AL DOILEA AGENT: N-aveţi nevoie de interfon!
VOCI PE SCARA BLOCULUI: Zice că-i poşta! Zice că-i oricine! Şi după aia umblă haihui de la un etaj la altu’!... De ce nu-i opreşte nimenea? De ce?... Fiindcă nu se vrea, ăsta-i adevăru’!... După aia, poftim de curăţă după ei!... Păi da, fiindcă nu le pasă de nimica!... Deparazitare, asta ar trebui să facă!
Cei doi agenţi şi Bărbatul au ajuns în holul de la parter al blocului.
PRIMUL AGENT: Cetăţeni, lăsaţi-ne să trecem! Lăsaţi-ne!
Ca la comandă, locatarii încep să se retragă. Îi vedem bulucindu-se pe scară în sus, în timp ce...
...Bărbatul şi cei doi agenţi ies în stradă.
La scara blocului, trasă la bordură, aşteaptă o ambulanţă, cu uşile deschise. Bărbatul e împins înăuntru de cei doi agenţi, după care urcă şi ei. Un brancardier închide uşile de la spate.
Interiorul ambulanţei, care goneşte pe o şosea, în sunetul sirenei. Bărbatul stă lungit pe pat, imobilizat în chingi, din care se zbate să scape, într-un efort mut.
PRIMUL AGENT: Vă rog să staţi liniştit. E spre binele dumneavoastră.
BĂRBATUL: N-am aer!
AL DOILEA AGENT: Dacă aţi respectat toate prescripţiile s-ar putea să iasă bine a doua oară. Aveţi încă o şansă.
BĂRBATUL (continuă să se zbată): N-am aer!
Al Doilea Agent întinde mâna şi deschide robinetul unui tub cu oxigen. Se aude un şuierat puternic.
Dar robinetul nu mai este robinet, ci un fitil, iar tubul nu mai e tub ci o bombă. Fitilul arde şi flacăra se propagă cu repeziciune.
Cei doi agenţi se precipită să desprindă din suporturi tubul–bombă şi să-l împingă afară din ambulanţă.
Nici n-a ajuns bine afară, şi tubul–bombă explodează: un orbitor şi tăcut fulger alb, care răstoarnă totul cu susul în jos.
Plină zi. Bărbatul zace pe şosea, nu departe de ambulanţa care arde. Un elicopter străbate cerul la mică înălţime şi dispare după un deal nu prea înalt. Sirena unei alte ambulanţe se aude undeva în depărtare apropiindu-se. Cei doi agenţi zac la rândul lor pe asfalt, de-a curmezişul şoselei, în apropierea ambulanţei în flăcări. Unul din ei dă semne de revenire; apoi celălalt încearcă şi el să se ridice de jos.
Bărbatul, lovit la cap, cu sânge pe faţă, se ridică anevoie şi o ia la fugă, împleticindu-se, către un drum de ţară care se desprinde din şosea.
Îl vedem pe Eroul nostru alergând pe acel drum de ţară plin de noroi, cu cei doi agenţi în urma sa.
Bărbatul a ajuns pe coama dealului. Drumul coboară pe versantul celălalt, la fel de noroios. Alergând prin noroiul adânc al drumului, aruncă priviri neliniştite în urmă. Din când în când alunecă şi cade, ridicându-se de fiecare dată din ce în ce mai murdar de noroi.
În faţă i se deschide perspectiva asupra unei uzine întinse, cu multe instalaţii în aer liber, cazane, coşuri care scot mult fum, o încrengătură încâlcită de conducte de diferite grosimi — o uzină chimică, într-o stare deplorabilă.
O porneşte în direcţia uzinei, alunecând la tot pasul în noroi.
Eroul nostru a ajuns la piciorul unui gard înalt din panouri de beton. Se uită în urmă — cei doi agenţi aflaţi pe urmele sale s-au apropiat. Cu eforturi disperate reuşeşte să escaladeze gardul; sare de partea cealaltă, unde...
...Se trezeşte în mijlocul unei mulţimi de oameni. Sunt sute de muncitori, în salopete soioase, peticite — o mulţime compactă, încruntată, animată de o ostilitate mocnită, prin care Bărbatul îşi face loc anevoie. Majoritatea muncitorilor fumează; câţiva mănâncă sandvişuri. Eroul nostru se uită în urmă: agenţii tocmai escaladează şi ei gardul; iată-i sărind în incinta uzinei.
UN MUNCITOR (adresându-se Bărbatului pe un ton vindicativ): Mata ştii că aveam o sală unde stăteam în pauză? Mai fumam o ţigară, mai luam o gustare. Şi-acuma, gata, cică staţi afară? Păi unde afară? În mizeria asta? Uite! (Un val de fum negru se abate peste mulţime.) Fum, mizerie!...
Eroul nostru bagă de seamă că încălţările tuturor acelor oameni sunt afundate într-o mare de noroi.
MUNCITORUL: Matale îţi place în ce condiţii ieşim noi în pauza de masă?
Muncitorul aproape că l-a înhăţat de piept, cerându-i socoteală. Bărbatul se eliberează şi continuă să-şi facă loc prin mulţime.
VOCI DIN MULŢIME: Nu mai iese cu nimica, tre’ să ne spălăm pe mâini cu sulfură de carbon!... Luată direct de la cisternă! Ciordită! Uite p-acolo trece trenu’! Uite, îl vezi?... Dă-le-n pizda mă-sii de chiuvete!... Chiuvetele e pentru ingineru’-şef şi pentru director!... Noi, prostimea, cu ce-om găsi şi-om putea!... Toate damfurile astea care ne intră-n haine! Nevastă-mea zice: Du-te la ibovnica ta, să-ţi spele ea toate mizeriile astea! Păi da! Mă duc, de ce să nu mă duc!... Unde e Protecţia muncii?... Fac norme şi ăia de la Protecţia muncii, se dau cu ştăbimea! În loc să ne apere interesele!...
Un nou val de fum se abate peste mulţime şi întunecă totul.
Eroul nostru aleargă acum printr-o galerie subterană, umedă, cu băltoace pe jos; de-a lungul pereţilor se preling firicele de apă. La capătul galeriei se vede lumina zilei. Bărbatul aleargă împleticindu-se, epuizat. Se opreşte, se reazemă cu spatele de zid, să-şi tragă sufletul. Se uită în urmă: nu îl mai urmăreşte nimeni.
A ieşit din galerie; acum aleargă pe un drum plin de noroi, străbătând o incintă dosnică, parcă udată de o ploaie de curând căzută, sub un cer mohorât. Peste tot stive de ţevi, scânduri împrăştiate, piese grele de metal, scoase din uz, grămezi de piatră cubică. Şanţuri pe jumătate surpate îi ies în cale, pe care Eroul nostru le trece cu mare dificultate. Se opreşte într-unul din şanţuri şi, sprijinindu-se cu pieptul de malul noroios dinaintea sa, se odihneşte câteva clipe, suflând greu.
Iese din şanţ, continuă să alerge, împleticindu-se. În faţă i se ridică o movilă de reziduuri industriale. Bărbatul se caţără cu mare greutate pe versantul abrupt şi instabil al movilei, îşi înalţă capul pe deasupra vârfului şi deodată...
...I se deschide în faţă, la o oarecare depărtare, priveliştea unui Eden arhitectural. Privirea Eroului nostru se plimbă, uluită, peste case nou-nouţe, cartiere întregi de case albe strălucind în soarele dimineţii, întinse de-a lungul unui versant scăldat în verdele vegetaţiei proaspete.
Faţa-i murdară de noroi amestecat cu sânge închegat se ridică spre toate acele minunăţii. Se simte copleşit. Ochii i se umplu de lacrimi.
SFÂRŞIT
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu