VICTOR, cercetător la un institut de ştiinţe aplicate, 28 de ani, în culmea bunei dispoziţii, intră val-vârtej, trântind uşa, în apartamentul său din centrul Bucureştiului, unde locuieşte împreună cu părinţii şi cu CRISTINA, sora sa, studentă, 20 de ani. Aruncă servieta lângă cuier, se descotoroseşte de pantofi scuturând un picior, apoi celălalt. Înainte de a apuca să iasă din vestibul, în pragul camerei de zi se iveşte, mirată, Cristina. Din camera de zi se aude transmisia unui meci de fotbal.
VOCEA TATĂLUI: Cine e?
CRISTINA (răspunzându‑i Tatălui): Victor. (Lui Victor.) De ce faci atâta tărăboi?
VOCEA TATĂLUI: Ce‑i cu el la ora asta?
(Victor se îndreaptă impetuos spre camera de zi. Cristina se fereşte din calea sa.)
CRISTINA: Nu ştiu. Întreabă‑l pe el.
(Victor străbate vijelios camera de zi, îndreptându-se spre baie.)
VICTOR: În curând am să umblu în picioarele goale! (În pragul uşii ce dă în bucătărie se iveşte Mama.) Bună, mamă.
(Victor intră în baie. Tata şi Cristina îl urmează, oprindu-se la uşa băii.)
MAMA: Victor! Ce‑i cu tine?
VICTOR (deschide robinetul): În curând am să umblu în picioarele goale! (Începe să se spele pe mâini şi pe faţă, în timp ce ceilalţi îl privesc din prag.) Şi‑o să vă daţi seama că asta nu‑i o vorbă goală! Vorbe goale se spun multe. Dar de data asta, gata! S‑a isprăvit cu vorbele goale! Mamă, dă‑mi de mâncare, mi‑e o foame de lup! (Se şterge cu prosopul.)
CRISTINA (Tatălui): S‑a ţicnit, nu‑i aşa?
TATA: Cred că da.
VICTOR (trece la fel de vijelios în bucătărie): Dar, repede, mamă dragă! N‑am timp de pierdut! (Ridică capacul oalei de pe aragaz şi miroase.) Ia să vedem, ce mâncaţi voi aici? Supă de pui? (Scoate din dulap farfurii şi tacâmuri.) Pui care n‑au apucat să vadă lumina zilei!... Supă de urs! Asta am să mănânc eu! Omletă din ouă de vultur! (Imită zborul planat al vulturului.) Pe care am să le iau chiar eu din cuib! (Cu farfuriile într‑o mână şi tacâmurile în cealaltă, se apropie de Mama; imită lupta cu vulturul.) Am să mă bat cu el pentru ouă!
MAMA: Victor, ai să spargi farfuriile!
VICTOR (se îndreaptă grăbit spre camera de zi): Adu‑mi, te rog, în camera mare supa voastră de pui! (Se îndreaptă către camera de zi. Tata şi Cristina îl urmează.) Am să vă spun tot. Puţină răbdare, domnilor! (În odaia de zi.) Ce‑i hărmălaia asta aici? (Pune farfuriile şi tacâmurile pe masă.) Meci de fotbal? La gunoi cu televizoarele voastre! (Închide televizorul.) Cristina, fii tu atât de drăgălaşă şi adu‑mi pâinea voastră albă de material plastic. (Cristina îi aruncă o privire încruntată şi iese.) Mamă, supa, te rog! (Lui Tata.) Ştii pentru ce s‑au inventat televizoarele? Ca să nu vă lase să mai gândiţi! Vi se spune până şi cum trebuie să vă legaţi şireturile! (Se aşează la masă.) Dar eu nu mai am nevoie de şireturi. Fiindcă am să umblu în picioarele goale. (Intră Mama aducând oala cu polonicul şi un suport de faianţă.)
MAMA: Victor, poţi să‑mi explici şi mie ce e cu toate aiurelile astea?
VICTOR (luând oala şi suportul şi punându-le pe masă): Explicaţii, câte doriţi, stimată doamnă! (Intră Cristina aducând pe o tavă pâinea şi cuţitul.) Mulţumesc, surioară. (Îşi pune supă în farfurie.) Luaţi loc şi totodată aflaţi că mi s‑a acrit de scene. (Îşi taie pâine; se aşează.) Mi s‑a acrit de şedinţe, de ziare, de broşuri şi de toate celelalte!... (Ceilalţi trei se aşează la masă.) Dacă apar ziarele, eu am dreptul să le citesc. Sau nu! Corect? (Începe să mănânce.) Ei, bine, nu‑i aşa! Trebuie să le citesc! E musai să le citesc! Nici acasă n‑am dreptul să fac ce vreau. Trebuie să citesc ziarele! Dacă în ziar scrie „naţionalităţi conlocuitoare”, aşa cum se spunea cândva, eu trebuie să zic „naţionalităţi conlocuitoare”! Dacă apoi le vine chefu’ să spună „minorităţi naţionale”, trebuie să spun şi eu „minorităţi naţionale”. Şi nu altfel. Acuma iarăşi se spune „naţionalităţi conlocuitoare”. Iar dacă din întâmplare spun „minorităţi naţionale”, nu cu vreo intenţie ascunsă ci fiindcă aşa m‑au învăţat tot ei timp de ani şi ani de zile, mi se dă peste nas: Nu „minorităţi naţionale” trebuie să spui, ci „naţionalităţi conlocuitoare”! Înainte spuneau „muncitorii, tehnicienii şi inginerii”... Acuma, nu! Acuma se spune „muncitorii, inginerii şi tehnicienii”! Ferească sfântul să inversezi ordinea cuvintelor!... Aşa că, dragii mei, aflaţi că m‑am săturat! Dacă mi se spune „Trebuie să te duci la învăţământ politic”, da, sunt de acord, să zicem. Dar să fiu chemat în cabinetul directorului şi să fiu muştruluit fiindcă am lipsit o dată, o singură dată, asta‑i prea de tot, fir-ar să fie!
MAMA: Victor, nu e bine să‑ţi faci nervi când stai la masă.
VICTOR: Ah! mi se‑apleacă supa asta a voastră de pui sintetic! E ultima oară când mai mănânc aşa ceva.
MMAMA: Victor, nu cumva...?
VICTOR: Desculţ am să mă caţăr pe stânci după ouă de vultur! De ani de zile rabd şi aştept să se schimbe ceva, dar nu se schimbă nimic. Trebuie să fie în ţara asta un cuib de vulturi pe undeva. Şi de ce să mă duc la învăţământ politic? Nu vreau! De ce să nu pot să‑nvăţ ce‑mi place mie? trebuie să fie în ţara asta un colţ unde să fii lăsat în pace! Să citeşti ce vrei tu, să faci ce vrei tu, să te duci unde vrei tu. Ei bine, colţul ăsta l‑am găsit!
MAMA: Ce colţ, Victor? Ce tot vorbeşti!
VICTOR: Un sat cu căsuţe de lemn, unde vântul aduce mireasmă de fân cosit şi de flori de câmp...
CRISTINA: S‑a ţicnit de‑a binelea.
MAMA: Ce sat?
VICTOR: Un sat întins pe‑un picior de plai, sub stânci peste care se rotesc vulturii în azurul cerului... Gârba.
MAMA: Poftim?!
TATA: Gârba? N‑am auzit. Pe unde vine?
VICTOR: Pe‑un picior de plai, pe‑o gură de rai... În Munţii Apuseni.
MAMA: Adică vrei să spui că ai de gând să pleci în satul ăla? Gârba? Adică să te muţi acolo?
VICTOR: Asta mi‑e vrerea!
MAMA: Tu vorbeşti serios?
VICTOR: Foarte serios.
MAMA: Să stai singur, cocoţat în vârf de munte? La Gârba?
VICTOR: De ce singur? Cu Zâna Cireşelor. Cu Zâna Frasinilor. Cu Zâna Vâltorilor...
CRISTINA: Ce cap sec!
MAMA: Şi cum ai să‑ţi câştigi existenţa?
VICTOR: Existenţa!... E ca şi inexistenţa!... Pierdut în sânul naturii... Ca un umil profesor de matematică la şcoala generală de opt ani.
CRISTINA: Profesor!
VICTOR (Mamei): Aveţi şi un fel al doilea sintetic, stimată doamnă?
MAMA (se ridică): Isprăveşte cu acest „stimată doamnă”! (Ia farfuria şi oala cu supă.) Şi află că niciodată nu ţi‑am dat să mănânci mâncăruri sintetice! (Iese.)
VICTOR (strigă în urma ei): De unde ştii? Ai muls tu vaca? Ai crescut tu puii? Ai văzut vreodată o fabrică de pui?...
TATA: Victor, ar trebui să te gândeşti serios.
VICTOR: La ce să mă gândesc serios?
TATA: La Gârba aia a ta.
VICTOR: M‑am gândit foarte serios.
TATA: Nu pari foarte serios. Niciodată n‑ai avut aerul că te‑ai maturizat cu adevărat.
VICTOR: Zău?
TATA: Nu se poate să fii atât de inconştient!
VICTOR: Când ai de trecut o apă, nu mai stai pe gânduri! Te arunci în vâltoare şi înoţi!
CRISTINA: Şi aştepţi să te scoată de ciuf! Zâna Vâltorilor!
(Intră Mama aducând o farfurie cu tocană.)
MAMA (pune farfuria pe masă): Victor, dacă faci asta...
VICTOR (se apleacă şi miroase farfuria): O, minunată tocană sintetică din care se ridică aburi de amoniac!
CRISTINA (sărind de pe scaun mânioasă): Mi se face silă! Nu mai stau să‑ţi ascult mitocăniile! (O porneşte către uşă.)
VICTOR: O, sfântă indignare! Măcar de‑ai la fel de pornită şi când te‑ndoapă la facultate cu pastile de învăţământ politic! Si apoi, să ştii, e ultima oară când ne mai vedem!
CRISTINA (se opreşte şi se întoarce spre el): Ce vrei să spui?
VICTOR: Vreau să spun că în circa o jumătate de oră sunt în drum spre gară.
MAMA: Victor!
VICTOR: Nu puteam să fac altfel, stimată doamnă. Acum două săptămâni m‑am sfătuit cu Zâna Trenurilor. „Ce să fac, Zână?” am întrebat‑o. Mi‑a răspuns aşa: „Victor, dragul meu, sunt atâţia tâmpiţi pe lumea asta, că nu s‑a găsit niciun amator să fie profesor de matematică la Gârba. Soră-mea, Zâna Căpiţelor de Fân, domiciliată în satul Gârba, tânjeşte după un bărbat adevărat... La tocana asta ar fi mers şi un căţel de usturoi sintetic... „Copiii sunt buni prieteni cu Zâna Fluierelor de Tei şi au mintea limpede.” Aşa mi‑a spus Zâna Trenurilor. Aşa că acolo, în odaia mea, cele două valize sunt deja pregătite de drum...
MAMA: Victor!
VICTOR: ...Iar aici, jos, la uşă, taxiul pe care l‑am chemat trebuie să sosească dintr‑o clipă într‑alta.
MAMA (aproape plângând): Victor, nu se poate să‑mi faci una ca asta!
VICTOR: Cu Muza Tragediei n‑am fost niciodată prieten. (Adresându-se Tatălui.) Cum îi zice? Tu trebuie să ştii.
TATA: Melpomene.
VICTOR: Tocmai. Melpomene.
MAMA: Măcar să‑mi spus dinainte!
VICTOR: Zâna Valizelor mi‑a poruncit: „Nu le spune nimic! Dacă le spui, iese un adevărat balamuc!”
CRISTINA: Zâna Valizelor!
TATA: Ehei, Victor, prea vezi zâne peste tot.
VICTOR: Mulţumesc, mamă, nu mai mănânc. (Îşi aprinde o ţigară.) Pe‑un picior de plai, pe‑o gură de rai...
TATA: Gândeşti ca un copil. Într‑o zi o să‑ţi iasă pe nas.
VICTOR: Turmele‑l urc, stele le scapără‑n cale... Doamne, trebuie să fie un colţ în ţara asta unde să poţi trăi după pofta inimii. Să zaci întins în iarbă şi să priveşti vulturii cum se rotesc în înaltul cerului... Adierea vântului să‑ţi mângâie fruntea obosită... Să nu te îmbrâncească nimeni în autobuz... Să călătoreşti cu şareta... Şi să te gândeşti: azi n‑am învăţământ politic. Şi nici mâine. Nici poimâine... Niciodată... (Se ude soneria de la intrare. Toţi tresar.) Şoferul iată că sosi!
În taxi, tolănit pe bancheta de la spate, Victor străbate străzile Bucureştiului.
Taxiul trage la intrarea în Gara de Nord. Victor plăteşte. Coboară. Se uită la ceasul de la mână. Coboară şi şoferul, deschide portbagajul, scoate cele două valize şi le lasă pe trotuar. Victor ia valizele şi urcă grăbit treptele de la intrare.
Tren în mers. Însoţit de conductor, Victor străbate coridorul vagonului de dormit. Conductorul îi arată cuşeta. Victor îi mulţumeşte şi intră. Trenul străbate câmpia, în lumina soarelui care apune.
În vagonul-restaurant, Victor şade singur la o masă. Afară s‑a lăsat întunericul. Se aude corul cu melodia „Somnoroase păsărele”. Pe masă se află o sticlă cu bere şi un pahar plin. Victor duce paharul la gură şi, cu acelaşi aer visător, bea închizând ochii de plăcere. Trece ospătarul. Se opreşte la masa lui Victor. Acesta plăteşte consumaţia. După plecarea ospătarului, Victor rămâne dus pe gânduri.
În aşternut, legănat de tren, Victor visează cu ochii deschişi. Întinde o mână leneşă şi stinge veioza.
În tren. Dimineaţă. Pe fereastră se văd dealuri, păduri, căsuţe. În faţa chiuvetei, îmbrăcat, aplecat spre oglindă, Victor se bărbiereşte, fredonând. Se şterge cu prosopul. Deschide fereastra, trage în piept cu nesaţ aerul proaspăt al dimineţii.
Piaţetă în vecinătatea gării unui orăşel de munte. Victor şade la fereastra unui autobuz hodorogit, prăfuit, încărcat cu desagi, coşuri. Cele două valize ale lui Victor. Autobuzul se pune în mişcare.
Şosea asfaltată, îngustă, şerpuită, printre dealuri împădurite. Autobuzul îşi continuă cursa.
Acelaşi autobuz. Drum neasfaltat, suitor. De o parte şi de alta se înalţă coastele povârnite ale dealurilor. Pădure de brazi. Autobuzul urcă opintindu-se din greu.
Şaretă pe un drumeag îngust, povârnit. Victor şade alături de un sătean, care ţine hăţurile. Dealuri, pâlcuri de brazi, case îndepărtate, izlazuri împrejmuite. Vaci care pasc. Un câine latră. În faţă, nu prea departe, se înaltă crestele luminate de soare ale munţilor.
Şareta a oprit la marginea unui sat de munte, cu case de lemn, răsfirate. Victor coboară, îşi ia valizele. Săteanul îi arată drumul. Şareta întoarce şi o porneşte înapoi.
Rămas singur, Victor se află acum „în sânul naturii”. Mugetul unei vaci. Tălăngi. Câini lătrând ici şi colo. Lângă drum susură un pârâu. Câţiva copii la poarta unei case din apropiere. Poartă înaltă, sculptată. Fericit, Victor la face semn cu mâna. Copiii, în port muntenesc, îi zâmbesc prietenos, sfioşi. Se apleacă, ridică valizele şi porneşte mai departe.
Îl vedem intrând într‑o curte, stând de vorbă cu stăpâna gospodăriei, o femeie sănătoasă, între două vârste, care, cu multă bunăvoinţă, îl pofteşte să intre în casă, în timp ce, mai puţin ospitalier, „păzitorul” gospodăriei, un dulău negru, lăţos, latră cu furie încercând să se smulgă din lanţ.
Victor iese din casă şi se opreşte în pridvor. Câinele nu‑l mai latră. Îl priveşte cu o oarecare curiozitate. Privirea lui Victor, mângâietoare, dă ocol împrejurimilor: case frumoase, măguri, păduri de brad, munţii... la doi paşi. Se întinde fericit. Coboară alergând la fântână. Scoate apă, se apleacă şi bea însetat din ciutură. Apa i se prelinge pe bărbie, îi udă cămaşa pe piept.
Nu departe de fântână, un măr cu mere roşii. Victor o porneşte spre pom.
Căţărat pe o creangă, Victor rupe un măr; muşcă lacom. Mâncând, zăreşte pe uliţă un bătrân care se apropie. Îl vede îndreptându-se spre poartă. Bătrânul intră în curte. Gospodina iese în prag. Se salută cu bătrânul şi, cu braţul întins, arată spre locul unde îl poate găsi pe Victor, în pom. Bătrânul se apropie de măr. Îl salută pe Victor oarecum milităreşte, prietenos. Victor îi răspunde imitându‑l, la fel de prietenos.
BĂTRÂNUL: Bune merele?
VICTOR: Grozave!
BĂTRÂNUL: Aţi nimerit bine la noi.
VICTOR: Cred şi eu!
BĂTRÂNUL: Zămoase... Vreau să zâc, merele... Şi dulci.
VICTOR: Ca mierea.
BĂTRÂNUL: Sunteţi de bună seamă noul dom’ profesor.
VICTOR (mâncând): Mhm.
BĂTRÂNUL: E bine la noi...
VICTOR: Grozav!
BĂTRÂNUL: Pe mine m‑o trimis dom’ director.
VICTOR: Aha... Ce vrea?
BĂTRÂNUL: O zâs să vă spun că poimâne începe şcoala.
VICTOR: Dacă‑l mai vezi, spune‑i că n‑am uitat.
BĂTRÂNUL: Şi‑o mai zâs şi altăceva...
VICTOR (întinzându-se după alt măr): Da? Ce?
BĂTRÂNUL: O zâs să vă spun că mâne‑i... cum îi zâce... învăţământ politic.
(Creanga pe care Victor pusese piciorul se frânge şi el se prăbuşeşte la piciorul trunchiului. Bătrânul se precipită să‑i dea ajutor. Victor se ridică cu chiu cu vai rămânând aşezat în capul oaselor, năucit.)
BĂTRÂNUL (se apleacă spre Victor): Bine că n‑aţi păţit nimica... O zâs să nu lipsească nimeni.
(Şezând în capul oaselor sub măr, Victor priveşte în gol.)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu