Iacob Onisia (partea a III-a)

Scenariu de film — dramă

Ajunul Crăciunului. O zi mohorâtă, cu zăpadă murdară. Pe o străduţă din Petrila, Iacob Onisia, care urmează să intre în schimbul al doilea, păşeşte grăbit, bine dispus, cu câteva pachete în braţe: darurile sale către copii. Iată-l apoi trecând podul de cale ferată. La poarta minei, două femei vând sorcove. Mineri ieşiţi din schimbul întâi stau în jurul lor şi cumpără. Se opreşte şi Iacob Onisia. Cumpără o sorcovă. Apoi se îndreaptă către poartă. Ceasul arată ora două fără cinci. Se opreşte la ghereta portarului.

ONISIA: Nea Gheorghe, poţi să-mi ţii la matale pachetele astea până ies?

PORTARUL: Daruri pentru copii?

ONISIA: Da, le-am luat câte ceva.

PORTARUL: Păi când ajungi dumneata acasă, ei or să doarmă.

ONISIA: Nu-i nimica. Moş Crăciun tot noaptea vine şi el.

PORTARUL: Că bine zici, aşa e.

ONISIA: Şi-apoi, las’ că azi m-or aştepta ei. Cu masa pusă. Măcar o dată într-un an, merită.

PORTARUL: Merită, nici vorbă. Numa’ să nu li se lungească urechile de atâta aşteptat. Dacă dumneata ieşi la zece, la cât ajungi acasă? Pe la două noaptea?

ONISIA: Ei, nici chiar aşa. Pe la unu, cel mai târziu.

PORTARUL: O să se lase ger straşnic la noapte.

ONISIA: Numai bine, ca să mă zorească de la spate.

PORTARUL: Vezi să nu-ţi iasă lupii. Ai o toporişcă?

ONISIA: Nu mi-or ieşi ei taman în noaptea de Ajun.

PORTARUL: Ei, las’ că nu mai ai mult, Onisia. Încă vreo trei zile şi-i gata. Bine c-a trecut. Dă pachetele-ncoace, Onisia. (Ia pachetele şi sorcova.) Şi să n-ai nicio grijă. Le iei la ieşire.

ONISIA: Mulţam, nea Gheorghe. (O porneşte spre gura puţului.)

PORTARUL: Spor la treabă. (Priveşte lung în urma lui; apoi intră în gheretă.)

În abataj. Trei vagonete cu bârne şi scânduri noi sunt trase la capătul liniei. Câţiva mineri le descarcă, în timp ce alţii au început să lucreze la armarea galeriei. Toată lumea e bine dispusă.

BERINDAN (adulmecă în aer, închizând ochii de plăcere): Mm! Ce miros de brad! Zici că eşti în pădure!

UN MINER: Ce, miros de brad! (Adulmecă.) Eu simt cum vine pân-aicea miros de la mine de-acasă! Să te iei după el, nu alta! Ca pe-o cărare.

AL DOILEA MINER: Ce miros, măi Sandule?

PRIMUL MINER: De cârnaţi! Cum în face nevastă-mea nu-i mai face nimenea!

BERINDAN: Ba şi nevastă-mea se pricepe. E macedoneancă. Face nişte cârnaţi, de-ţi sfârâie călcâiele după ei! Şi-apoi, afumăturile! Ehei! Le pune în borcan una câte una şi toarnă untură deasupra, de nici nu se văd. Trei ani pescuieşti în borcanul ăla, şi nu se mai isprăveşte!

AL TREILEA MINER: Trei ani! Astea-s apucături de-ale macedonenilor de pe vremea turcilor, când o luau pe coclauri, cu borcanele după ei! Păi la mine nu ţine nici până-n primăvară!

AL PATRULEA MINER: Ce tot îi daţi zor cu primăvara! Păi mie în seara asta îmi chiorăie maţele!

PRIMUL MINER: Şi mie la fel. Mă ia cu leşin când mă gândesc la movila aia de sarmale!

AL DOILEA MINER: Movilă, zici?

PRIMUL MINER: O să m-aşez cu picioarele răşchirate pe sub masă şi o să-i zic neveste-mi: Nevastă, adă sarmalele!... Movilă, ce mai! Şi după aia muşchiuleţul, cu mujdei şi cu vin alb adus de cumnatu-meu, de la Tismana... Mamă, ce pleaşcă! Două zile şi, cu duminica, trei. Trai pe vătrai! Mâine mă scol aşa, pe la amiază... şi iar o iau de la capăt! Sarmale, vin, somn!...

MAISTRUL DE LA PETRILA: Măi Sandule, vezi să nu te lovească damblaua!

PRIMUL MINER: N-avea nicio grijă, meştere. Nevastă credincioasă şi miner mort de dambla nu s-a mai văzut! Plăcere scurtă, meştere, ăsta-i Crăciunul. O vâlvătaie, şi gata. Vorba aia, foc de paie.

MAISTRUL DE LA PETRILA: Ei, las’ că mai sunt şi altele. Înc-o săptămână şi vine Anul Nou. Încă trei zile de trai pe vătrai. După aia Boboteaza... (Întorcându-se spre Onisia.) Pân’ atuncea Onisia o să şi uite c-a fost pe la noi... în vizită, cum s-ar zice.

BERINDAN: A dracului vizită!

MAISTRUL DE LA PETRILA: Nu-i aşa, Onisia? Când ţi s-o face dor de noi, mai trage-i un chef! Ne găseşti tot aicea. Ori te pomeneşti că de-aci ’nainte nu mai bei decât zeamă de varză!

BERINDAN: Meştere, n-ai altă treabă? Ce te iei de sufletul omului?

ONISIA: Să mă văd eu acasă, că uit de tot şi de toate.

MAISTRUL DE LA PETRILA: Lasă, Onisia... Ajungi tu acasă. Numai vezi să nu te mănânce lupii!

AL DOILEA MINER: Ca să vezi ce strâmbă-i lumea! Dumnezeu a făcut pasărea cu aripi, ca să zboare de colo-colo, fără niciun rost, şi lui Onisia...

PRIMUL MINER: ...Nu i-a dat nici măcar o pereche de ghete mai ţapene!

AL PATRULEA MINER: Îi prindea lui bine şi-o pereche de aripi!

MAISTRUL DE LA PETRILA: Ei, las’ că mai devreme sau mai târziu, ajunge fiecare acasă, la sarmale şi la nevastă!

Lucrul la armare continuă.

Sfârşitul schimbului. Minerii au pornit-o de-a lungul galeriei, către puţ. Păşind în urma celorlalţi, alături de Berindan, Iacob Onisia priveşte îndărăt, la galeria căptuşită cu scânduri noi de brad.

BERINDAN: La ce te uiţi?

ONISIA: Chiar că miroase a brad.

BERINDAN: Nici nu-ţi vine să pleci, nu? Las’ c-o să miroasă şi luni la-ntoarcere.

ONISIA: Când mi-oi cumpăra casă, am să-mi pun la intrare vreo doi brazi.

BERINDAN: O să ai de aşteptat. Brazii cresc greu. Ori tu nu te grăbeşti?

Onisia nu-i răspunde. Se uită încă o dată în urmă.

La poarta minei. Ora zece seara. Iese schimbul al doilea. Onisia şi-a luat înapoi pachetele şi sorcova, pe care portarul i le-a legat cu o sfoară, ca să-i vină mai uşor să le ducă. Le ţine în mâna stângă, împreună cu o toporişcă. Berindan, zgribulit, se opreşte împreună cu Onisia lângă un grup de mineri, la câţiva paşi de poartă.

BERINDAN: Mamă, ce ger! Trebuie că-s vreo douăş’ de grade.

MAISTRUL DE LA PETRILA (la despărţire, dând mâna cu mai mulţi mineri): La mulţi ani, băieţi! Şi vedeţi să nu vă lăcomiţi prea tare. Noroc şi la mulţi ani!... Sărbători fericite!... Să ne vedem cu bine!... La mulţi ani! (Dând mâna cu Onisia.) Noroc, Onisia. Vezi cum te descurci. La mulţi ani. (Minerii se despart şi o pornesc fiecare către casă.)

ONISIA (care s-a îndepărtat câţiva paşi, întorcându-se spre Berindan): Noroc, Berindane.

BERINDAN: Noroc, Onisia. Sărbători fericite.

Iacob Onisia o porneşte la drum, cu pas întins.

Iată-l străbătând grăbit podul de cale ferată.

Apoi, lăsând în urmă ultimele case din Petrila, Onisia începe să urce către linia funicularului.

Apropiindu-se de primul „capăt de întindere”, priveşte ţintă înainte, atras de platforma de scândură, pe deasupra căreia corfele trec în linie dreaptă, la o înălţime de câteva palme. Aruncând priviri furişe către ghereta paznicului, Onisia se caţără pe platformă. O corfă, pe care cade lumina ce vine de la gheretă, trece pe lângă el şi Onisia o priveşte cum lasă în urmă platforma şi îşi continuă drumul, tăind oblic coasta dealului, până ce dispare în întuneric. Paznicul şade în gheretă; pe fereastra luminată i se vede doar capul; stă uşor aplecat înainte şi scrie, sau poate citeşte. O altă corfă se apropie, şi Onisia o lasă să treacă. În gheretă, paznicul nu s-a clintit de la locul lui. Iacob Onisia pândeşte următoarea corfă. Când aceasta ajunge deasupra platformei, aruncă înăuntru pachetele şi toporişca, după care, alergând câţiva paşi după ea, se prinde de marginea corfei, o încalecă cu un picior, apoi şi-l aduce şi pe celălalt. Priveşte cum rămâne în urmă fereastra luminată a gheretei. Undeva prin apropiere se porneşte să latre un câine şi Onisia se ghemuieşte în fundul corfei ca să nu fie văzut. Când, după câteva clipe, îşi scoate din nou capul peste margine, fereastra luminată a gheretei a rămas mult în urmă. Îndărăt, în stânga — luminiţele Petrilei. Alte luminiţe răzleţe, de jur-împrejur. Undeva în depărtare se aud copii colindând cu Moş Ajunul. Pe cablu rolele se învârtesc grăbite, cu un fâşâit uniform. Din când în când se aude vântul şuierând domol. Iacob Onisia priveşte zâmbind mulţumit. În amintirea sa se înfiripă, ca şi cum ar veni de departe, câteva acorduri din valsul auzit cu două luni în urmă în preajma casei boiereşti de la marginea Petroşanilor... ...Şi izbucneşte în toată plenitudinea sa când, trecând peste coama unui deal, i se iveşte deodată înainte puzderia de lumini a Petroşnilor: o mare de lumini albe şi galbene, tăiată în două de fâşia întunecată a liniilor de cale ferată, cu luminiţe roşii, albastre şi verzi. Iată gara, străzile, un drum şerpuit care duce afara din oraş, Jiul, un pod... Pilonii funicularului se apropie şi, rând pe rând, rămân în urmă. Iacob Onisia zâmbeşte, închipuindu-şi cum, în scurtă vreme...

...Acasă la el, pe locul strâmt dintre masa plină de bunătăţi şi bradul împodobit, va dansa cu Maria, spre hazul Anişoarei, care, şezând între cei doi băieţi, va rămâne la masă şi îi va privi râzând.

...Dar acum luminile oraşului rămân în urmă şi înaintea sa se profilează dealurile întunecate spre care îl duce funicularul. Corfa începe să urce. Oraşul se scufundă încet între dealuri şi... ...după ce corfa trece dincolo de creastă, se mistuie în întuneric. Nemişcat, liniştit, Onisia priveşte rolele care se rostogolesc pe cablu. Pilonul de pe coamă a rămas în urmă, dar următorul încă nu s-a ivit. Cablul coboară uşor, arcuindu-se. Este locul cel mai înalt, din dreptul cătunului Dâlja. Câteva luminiţe se zăresc ici şi colo în fundul văii. Apoi cablul începe să urce, dar pilonul următor tot nu s-a ivit. Şi deodată corfa se opreşte. Onisia tresare uşor. După ce fâşâitul rolelor a încetat, s-a lăsat o linişte adâncă. Doar din depărtare se aude, abia desluşit, lătrat de câine. Fără să-şi fi pierdut cumpătul, doar puţin neliniştit, Iacob Onisia priveşte rolele de deasupra capului, aşteptându-se să le vadă pornind. Aşteptarea se prelungeşte. Îşi aprinde o ţigară. În timp ce fumează, privirea sa dă ocol dealurilor tăcute din jur. Deasupra — cerul înstelat; dedesubt — cele câteva luminiţe ale cătunului, asemenea stelelor. Din nou se aude lătrat îndepărtat de câine. Pe cablu, rolele stau tot nemişcate. Onisia aruncă chiştocul peste marginea corfei; aplecându-se, îl vede cum cade fără sfârşit, dispărând în întuneric. Începe să dea semne de nelinişte. Maşinal, îşi scoate încă o ţigară. Scapără chibritul. Şi atunci, în flacăra care izbucneşte... ...El îşi închipuie aprinzându-se un artificiu agăţat de o ramură a bradului de acasă, şi pe feciorul său cel mare trecând flacăra lumânării de la artificiul aprins la alt artificiu... ...Revede în amintire strângerile de mână ale colegilor, la despărţire... ...Şi mecanicul de la staţia de tracţiune a funicularului oprind mecanismul... ...Vede străzile pustii ale Aninoasei a doua zi, de Crăciun, storurile trase ale prăvăliilor... ...Şi mecanicul încuind uşa staţiei de tracţiune... ...Şi iarăşi focurile de artificii... ...Şi mecanicul îndepărtându-se în bezna nopţii, pe sub fereastra acum întunecată a staţiei, cu capul vârât între umeri şi căciula îndesată pe cap, zgribulit... ...Şi din nou străzile pustii, cu prăvăliile închise, peste care se rostogoleşte dangăt de clopot... ...Şi mecanicul încă şi mai departe... ...Şi roata cea mare de tracţiune încremenită în încăperea staţiei... Lăsând să cadă băţul de chibrit ars până la degete, Onisia se prinde strâns cu mâinile de marginea corfei: a înţeles; funicularul a fost oprit pentru cele două zile libere de Crăciun. Dangătul de clopote se pierde în depărtare şi, în locul lui, din ce în ce mai tare, se aude şuieratul vântului.

Trec clipe lungi, fără ca Iacob Onisia să facă vreo mişcare. Nu se aude decât şuieratul vântului, şi el zace în fundul corfei, cu fruntea rezemată de dosul palmelor. În depărtare urlă prelung un lup.

Când îşi ridică privirea, luna a răsărit peste crestele munţilor. În lumina ei argintie, totul în jur a căpătat o înfăţişare stranie: pădurea, povârnişuri golaşe la piciorul dealurilor albe de zăpadă, pilonul de susţinere de pe coamă, care acum se vede desluşit, cablul arcuit deasupra văii, pilonul de pe dealul celălalt. Se aud câini lătrând, mai mulţi de astă dată. Jos, la marginea pădurii — două umbre mişcătoare pe albul zăpezii: lupi furişându-se către cătunul Dâlja.

Iacob Onisia îşi suflă în mâini şi îşi freacă încheieturile îngheţate. E zgribulit, îşi strânge gulerul în jurul gâtului şi îşi îndeasă căciula pe cap. Dar din pricina gerului nu-şi găseşte locul. Pe fundul corfei găseşte câteva bucăţi de scândură. Cu mişcări nervoase, le despică folosindu-se de toporişcă. Alcătuind o grămăjoară, încearcă s-o aprindă. Iroseşte însă câteva beţe de chibrit, fără a izbuti. Îi vine ideea să desfacă un pachet, de unde iese la iveală o păpuşă, darul său pentru Anişoara. Strecurând o bucată de hârtie printre surcele, izbuteşte în cele din urmă să aprindă focul. Îşi freacă mâinile deasupra flăcărilor, ceva mai stăpân pe sine. Suspendată între cer şi pământ, corfa pare acum un neverosimil bulgăre de foc.

Aplecat deasupra focului, Iacob Onisia priveşte în gol...

...În timp ce în odaia de acasă, Maria, îngrijorată, şi cei trei copii stau nemişcaţi la masă, aşteptând în tăcere.

Răsună destul de aproape urletul lupilor. Onisia stă cu privirea aţintită în sus către role. Tresare, părându-i-se că s-au clintit. Dar nu-i decât vântul, care clatină uşor corfa. Flăcările au scăzut. Onisia mai taie din scândură câteva aşchii şi înteţeşte focul. Pe cer, luna s-a înălţat de o palmă peste crestele muntelui. Stă şi ascultă. Urletul lupilor a încetat. Tăcere adâncă.

Acasă. În picioare lângă brad, Matei aprinde lumânările în tăcerea apăsătoare din odaia unde nu se aude decât tic-tacul ceasornicului şi, din când în când, şuieratul vântului. Maria aruncă priviri neliniştite către uşa zgâlţâită de vânt. Şi uşa se deschide încet, parcă neatinsă de mână omenească... Şi, înainte să se vadă cine sau ce se va ivi dindărătul uşii, Maria se ridică încet de la masă, cuprinsă de teamă şi speranţă, în vreme ce pentru copii nimic nu s-a clintit în casă. Şi Iacob Onisia s-a ivit în prag, în veşmintele sale de sărbătoare, trist, ireal, parcă venit din altă lume. Maria îi aleargă în întâmpinare, răsturnând un scaun (a cărui cădere nu se aude) şi ei se îmbrăţişează... Dar copiii au rămas la locurile lor, ca şi cum în casă n-ar fi intrat nimeni... Şi într-adevăr, n-a intrat nimeni, fiindcă Maria şade la masă, neclintită, cu privirea neliniştită, aţintită spre uşa închisă.

În corfă, focul a scăzut iarăşi şi Onisia mai pune câteva aşchii. Rebegit de frig, îşi strânge haina la piept. Şi, cu tot gerul, pe frunte i s-au ivit broboane de năduşeală. Deasupra capului rolele stau tot încremenite...

...Iar în încăperea pustie a staţiei de tracţiune a funicularului, roata cea mare zace şi ea în încremenire. Nevăzut, ticăie un ceasornic. Şuieră vântul afară, dincolo de geamul pe care s-au ivit flori de gheaţă.

Luminat de flăcări, privind în gol, Iacob Onisia nu îşi aminteşte cuvintele rostite acum câteva ore, la despărţire, dar...

...Revede feţele zâmbitoare ale colegilor, strângerile de mână... Îşi aminteşte cum Berindan, înainte să se despartă, i-a urat sărbători fericite.

Pradă deznădejdii, Iacob Onisia îşi înalţă privirea ca într-o rugă mută către... ...Cerul înstelat şi către luna plină... ...Şi închide ochii.

...Cerul era azuriu şi strălucitor în ziua aceea, şi peste crestele munţilor se rotea lin un vultur. Iar jos, pe un picior de munte cu iarbă înaltă, Iacob Onisia şi Maria stăteau lungiţi pe spate — acum mulţi ani, când erau mult mai tineri — şi priveau cerul. El îi arată vulturul, Maria încearcă să-l desluşească în înaltul cerului. În sfârşit l-a zărit. Amândoi îl privesc, cu chipuri visătoare. Apoi Maria se rostogoleşte într-o parte, depărtându-se de Onisia şi, ridicându-se, porneşte să alerge la vale prin iarba înaltă. Iacob aleargă după ea, până când amândoi dispar într-o vâlcea.

Onisia aruncă în foc ultimele aşchii de scândură, dar focul se înteţeşte doar pentru câteva clipe. Se face din nou auzit urletul lupilor. Câinii se pornesc să latre cu tot mai multă furie. O încăierare îndârjită se poate presupune că izbucneşte jos la marginea cătunului. Strigăte răguşite de-ale sătenilor se amestecă cu lătrăturile şi mârâiturile. Flacăra albă a unei arme străpunge întunericul, urmată de detunătură, al cărei ecou se rostogoleşte de-a lungul văilor. Apoi, alte câteva împuşcături. Odată cu stingerea ecoului se lasă liniştea. Abia după un timp, un câine se porneşte să latre din nou, undeva mai departe. Adâncit în gânduri negre, Iacob Onisia aruncă sorcova în focul ce abia mai pâlpâie. Priveşte, fără s-o vadă, vâlvătaia iscată de florile de hârtie.

Cu mulţi ani în urmă, Onisia împreună cu Maria s-au dus să vadă o locuinţă de închiriat, aceeaşi în care stau şi astăzi. Iată-i stând de vorbă cu proprietăreasa (doamna Grozea), la poartă. Ea le deschide, şi toţi trei străbat curtea, îndreptându-se către uşă, în timp ce proprietăreasa le vorbeşte fără încetare. Intrând în casă...

PROPRIETĂREASA (Mariei): Dacă-mi spui de igrasie, drăguţă, află că te-nţeleg. Igrasia e tare păcătoasă. Înainte să ridicăm casa asta, acum douăş’trei de ani, eu şi cu bărbatu-meu, Dumnezeu să-l ierte, ne-am dus, ca şi voi, să închiriem o locuinţă. În odaia cea mare stătea un dulap de toată frumuseţea. Şnapanul de proprietar — numai miere! Zice: „P-ăsta vi-l las vouă, dacă vreţi.” Noi: „Cât cereţi pe el?” „A, nu! zice. Nu vă cer niciun ban. Vi-l las să-l folosiţi.” Ca să vezi ce mărinimie! ne-am zis noi. Şi după ce ne-am adus mobila şi a trebuit să mutăm dulapul din loc, ce să vezi! Îndărătul lui, pe perete, o pată de igrasie mare cât o baltă!... Am rămas, ce era să facem? După ce plătisem căruţaşul, după ce ne-am rupt spinarea cărând la mobilă, nu ne mai dădea mâna să facem cale-ntoarsă. Şi nici nu prea găseai locuinţă pe vremea aia. Aşa că am rămas. Da’ nu mai spun câtă bătaie de cap! Câte n-a făcut bărbatu-meu! A dat jos tencuiala, a dat cu smoală... Degeaba! Cărămida era udă... Nu, drăguţă, aicea nu-i igrasie! Nici urmă! N-aveţi decât să vă uitaţi. Poftiţi şi dincolo. (Trecând în odaia alăturată.) Totu-i uscat! Copii aveţi?

MARIA: Încă nu.

PROPRIETĂREASA: Or să vină şi copiii.

MARIA (schimbând vorba): Şi... chiria?

PROPRIETĂREASA (adulmecă în aer): Cred că mi se arde mâncarea! (Aleargă la uşă.) Mă-ntorc numaidecât. (Oprindu-se pentru o clipă în uşă.) Ne-nţelegem noi. (Dispare.)

ONISIA: Ei?... ce zici, o luăm?

MARIA (examinând diferite locuri din odaie): Ştiu şi eu?... Parcă-i cam dărăpănată.

ONISIA: Nu-s prea multe de făcut. Las’ c-o dregem noi. Şi-apoi, tot nu stăm noi aicea prea mult. (Maria îl priveşte întrebător.) Vreo-un an, doi... Trei... Până ne facem casă. (Maria îi sare de gât. Se sărută.)

Iacob Onisia îşi înalţă privirea spre rolele încremenite. Vântul şuieră şi corfa se clatină uşor. Tremurând de frig, ia păpuşa şi dă s-o arunce peste jarul rămas pe fundul corfei. Nu se îndură însă, şi rămâne cu păpuşa în mână, privind lung.

Într-un taxi, Onisia se întoarce împreună cu Maria de la maternitate, amândoi pe bancheta de la spate — el fudul şi cam ţeapăn, ţinând o boccea, Maria în braţe cu cel dintâi copil al lor, Catinca, abia născută.

MARIA (aplecându-se spre urechea lui Onisia): Nu trebuia să arunci banii pe taxi. (Se uită speriată la şofer, temându-se să n-o fi auzit.)

ONISIA (cu voce tare, spre disperarea Mariei, care îi face semne, arătând spre şofer): Da’ de ce atâta economie? Pentru ce muncesc? Ei, fir-ar să fie!

MARIA (în şoaptă): Mai bine puneam banii ăştia de-o parte. Pentru casă.

ONISIA: Las’ că n-au intrat zilele-n sac. Măcar o dată să vină şi ea cu maşina. Că pe urmă, cine ştie?

MARIA (uitându-se pe geam): Nu prea-i lume pe stradă.

În oglinda retrovizoare, şoferul zâmbeşte superior.

ONISIA (după o pauză, aplecându-se spre prunc): Da’ ce urâtă e!

MARIA: Ei, urâtă! Aşa-s copiii la naştere. Bine că n-ai văzut-o în prima zi.

ŞOFERUL: Cum o cheamă?

MARIA: Catinca.

ONISIA (Mariei): Da’ de unde-ai ştiut tu c-o să fie fată?

MARIA: Ei, am avut eu semnele mele.

ŞOFERUL (cotind pe o stradă): Asta-i strada?

ONISIA: Asta e. Acolo, unde-i poarta aia deschisă.

Maşina opreşte în dreptul casei, stârnind curiozitatea copiilor de pe stradă şi a vecinilor, care ies pe la uşi şi ferestre.

ONISIA (Mariei, în timp ce coboară odată cu ea): Du-te tu înainte, viu şi eu îndată.

Maria o porneşte spre casă. Onisia închide cele două portiere de la spate. Aplecându-se la geamul şoferului, îi numără banii. Privindu-l cu un aer superior, şoferul, după ce a primit plata, rămâne cu mâna întinsă. Onisia mai adaugă un bănuţ.

ŞOFERUL (punând banii într-o cutie de pe bord): Mersi... domnule miner.

Onisia se uită furios după maşina care se îndepărtează.

În corfă. Onisia lasă din mână păpuşa şi scoate o ţigară. Cu mişcări nervoase, caută cutia cu chibrituri, dar nu mai găseşte niciun băţ. Furios, aruncă cutia peste marginea corfei. Aruncă şi ţigara neaprinsă. Rămâne dus pe gânduri.

Întorcându-se de la lucru, voios şi murdar, Iacob Onisia intră în casă. În prima odaie nu-i nimeni.

ONISIA: Maria, vino să-mi torni! Mi-e o foame de lup! (În pragul uşii ce dă în odaia cealaltă se iveşte Maria, palidă, cu spaimă în priviri.) Ce s-a-ntâmplat?

MARIA: Catinca.

ONISIA: Nu s-a făcut bine? (Dă fuga în odaia cealaltă, unde copilul, de vreo trei ani acum, zace în pat, cu faţa năduşită şi respirând anevoie.) De când e-aşa? (Maria plânge.) N-ai chemat doctorul? (Ea clatină din cap.) Mă duc după doctor! (Aleargă spre uşă, dar după câţiva paşi se opreşte şi dă fuga la dulap, de unde scoate o cutie de tinichea. Deschide cutia şi o răstoarnă pe masă. Cad două sau trei monede.) Ăştia-s toţi banii? (Maria nu-i răspunde.) Unde-i doamna Grozea?

MARIA: Nu ştiu. La ea.

MARIA: Du-te şi cere-i nişte bani... Ai auzit? (Maria încuviinţează. Onisia iese în fugă.)

Când, ceva mai târziu, doctorul intră în casă, urmat de Onisia şi de proprietăreasă, Maria, în picioare, rezemată cu fruntea de uşorul uşii dintre cele două odăi, plânge în hohote.

ONISIA: Maria! (Aleargă la ea.)

MARIA (aruncându-i-se la piept şi hohotind): Iacob!... Iacob!

Doctorul oftează şi îi priveşte, clătinând din cap.

În corfă, Onisia îşi freacă palmele suflând peste ele. Îşi freacă braţele îngheţate. Fără nicio ezitare, ia păpuşa şi o aruncă peste tăciuni. Amorţit, priveşte cum o cuprind flăcările.

Primăvară. Vreme însorită. Duminică. Acelaşi loc unde, cu câţiva ani în urmă, priviseră vulturul rotindu-se în înaltul cerului. Acum au venit la iarbă verde împreună cu Matei, care are trei ani. Maria e din nou însărcinată. Pe iarbă au întins o faţă de masă şi au scos mâncarea. Pe un colţ — o sticlă plină pe jumătate cu vin roşu. Alături — un coş de răchită. Matei, câţiva paşi mai încolo, aleargă după un fluture.

ONISIA (lui Matei): Vino şi mănâncă, mă, că vreo doi ani de zile nu mai călcăm pe-aicea.

MATEI (apropiindu-se): De ce nu mai călcăm?

ONISIA: D-aia! C-o să vină frate-tu!

MATEI (Mariei, zâmbind neîncrezător): O să vină?

MARIA: Da.

MATEI: De unde o să vină?

ONISIA: O să pice din cer!

MARIA: Ei! Iacob!

ONISIA: Da, da! Taman din cer! Numai ce-o să ne pomenim într-o zi c-o să bată la uşă. „Cine-i acolo?” „Onisia. Deschideţi.” „Care Onisia?” (Matei râde cu poftă.) „Onisia ăl mic.” „Onisia şi mai cum?” (Mariei, încurcat.) Şi mai cum?

MARIA (după câteva clipe de gândire): Petre.

ONISIA (continuând jocul): „Petre Onisia.” „Şi ce pofteşti?”

MARIA: Ei! Iacob!

ONISIA (acelaşi joc): „Păi, să stau cu voi.” „Da’ de ce, mă rog, taman la noi?” „Păi... am auzit că şi pe voi vă cheamă Onisia şi... aveţi casă mare.”

MARIA: Da’ de unde ştii că n-o să fie Petra?

ONISIA: Păi eu să ştiu? Nu ziceai tu că ai semnele tale?

MARIA: Nu mai am.

ONISIA: Mai bine. (Lui Matei, care priveşte spre cer, cu ochii mijiţi.) Mă, de ce nu mănânci, mă? Ce-ai văzut acolo? (Se uită pe cer.) Vulturul... (Privesc toţi trei.) O fi tot ăla?... O dată nu-l vezi că dă din aripi! Cine-i ca el? (În înaltul cerului, vulturul se roteşte lin.)

Disperat, Iacob Onisia îşi înalţă privirea spre rolele încremenite pe cablu. Deodată se apleacă, ia toporişca şi, urcându-se pe muchea corfei, se porneşte să lovească în cablul de tracţiune, încercând să-l taie. Loviturile răsună în întunericul nopţii. Nu izbuteşte. Renunţă. Coborând, se descumpăneşte, cât pe-aci să cadă. Se ghemuieşte în fundul corfei, gâfâind. Trec clipe lungi până ce respiraţia i se linişteşte. Aruncă peste tăciuni unul din cele două pachete rămase.

Întors de la mină, Onisia intră în casă. Din odaia de alături se aude plânsetul lui Petre, venit pe lume cu câteva săptămâni în urmă. În pragul uşii dintre cele două odăi se iveşte Maria, palidă, cu nervii încordaţi.

ONISIA: Ce s-a-ntâmplat?

MARIA: Nu mai pot! Ia-l şi fă cu el ce vrei! De azi-dimineaţă de când ai plecat plânge întruna! Nu mai pot! Ia-l şi du-l unde vrei, să nu-l mai văd!

ONISIA: Poate că-l doare ceva.

MARIA: N-are nici pe dracu’! Plânge numai ca să-mi scoată mie sufletul! De rău ce e! (Iese din casă.)

Onisia intră în odaia cealaltă. În leagăn, cu faţa învineţită, pruncul plânge. Onisia îşi scoate haina, o pune pe un scaun şi se aşează lângă leagă.

ONISIA (se apleacă peste leagăn; cu prefăcută supărare): Ce-ai mă copile, mă? Plângi, ai? De rău ce eşti... I-ai scos sufletul!... Păi cum vine asta?... Să-i scoţi sufletul maică-ti, mă afurisitule?... Ai de gând să taci odată? Că, de nu, te vând! Eu nu stau pe gânduri! Te-am vândut, şi gata! Pe-un ciur de mălai! Că tot n-avem noi bani... Ce naiba, că doar eşti bărbat, mă prostovane! Păi unde-ai văzut tu bărbat să se văicărească? Bărbaţii nu plâng niciodată, aşa să ştii! Rabdă şi tac! Că d-aia-s bărbaţi! Ai priceput? (Şi deodată, parcă înţelegându-i cuvintele, pruncul se opreşte din plâns, privindu-l cu un soi de curiozitate.) Bine c-ai priceput.

MARIA (din prag, uimiră): Ce i-ai făcut?

ONISIA: Păi nu i-am făcut nimica. Doar i-am adus aminte că-i bărbat.

MARIA (oftează uşurată): Slavă Domnului... Hai să-ţi dau să mănânci.

Se îndreaptă amândoi, tiptil, spre uşă. Dar înainte să iasă, pruncul se porneşte iarăşi să plângă.

ONISIA (schimbă cu Maria o privire contrariată şi se întoarce la leagăn): Păi bine, mă, aşa ne-a fost vorba? Eşti bărbat, sau ce naiba eşti?

Privindu-l cu aceeaşi curiozitate, copilul tace. Onisia şi Maria, dându-şi coate, se îndreaptă tiptil spre uşă.

MARIA (în şoaptă, în timp ce ies pe uşă): Să nu-nceapă iarăşi.

Copilul continuă să tacă. Onisia şi Maria îşi aruncă unul altuia o privire complice şi se îmbrăţişează.

În corfă. Iacob Onisia aruncă pe foc ultimul pachet. În timp ce priveşte cum îl mistuie flăcările, se aude din nou urletul lupilor. Onisia încearcă să se dezmorţească. Abia îşi poate mişca braţele şi picioarele. Jos în cătun n-a mai rămas nicio luminiţă aprinsă. Luna, la scăpătat, aruncă umbre lungi peste clinul muntelui.

În abataj, la mina de la Aninoasa. Sfârşitul unei zile de lucru. Un grup de mineri se îndreaptă spre ascensor, păşind obosiţi de-a lungul şinelor. Mai grăbit, Onisia a luat-o înainte. Un miner tânăr îl ajunge din urmă.

MINERUL: Onisia! (Onisia îi aruncă o privire, fără a se opri.) Am o vorbă cu tine. (Prevenindu-l cu un gest.) Dacă nu vrei, poţi să zici nu de la început!... Ne-am gândit să strângem un fond. Ştii cum se-ntâmplă. N-ai tocmai atuncea când eşti la nevoie. Ţi se-mbolnăveşte copilul, îţi moare o rudă, te cotonogesc legionarii, îţi rupi un picior... Sigur, dacă-ţi rupi gâtul, atuncea nu mai ai nevoie de nimica. Da-n schimb are nevoie familia. Că de la onor administraţia, ai văzut şi tu la ce poţi să te-aştepţi. Aşa că ne-am gândit că n-ar strica s-avem ceva bani puşi de-o parte. Ce zici?... Luăm din ei cu rândul... sau, mă rog, la nevoie. Fără dobândă, bineînţeles. Pe scurt, dai un pol pe lună.

ONISIA: Un pol? E cam mult.

MINERUL: Alţii n-au găsit că-i mult.

ONISIA: Alţii-s alţii, eu îs eu.

MINERUL: Am uitat că tu nu te iei după alţii... Atunci, cât poţi să dai?

ONISIA (după câteva clipe de gândire): Acuma nu pot. Am să dau mai târziu.

MINERUL: Când mai târziu?

ONISIA: Cu de-a sila, nu dau nimica.

MINERUL: Cu de-a sila?... Drept să-ţi spun, Onisia, înainte să vin la tine, am stat în cumpănă. Mai bine era să nu fi venit deloc. (O porneşte înapoi. În grupul celor din urmă, câţiva izbucnesc în râs.)

Cu prefăcută bună dispoziţie, Onisia intră în casă. Cei doi feciori — Matei, de vreo cinci ani, şi Petre, de doi — se joacă cu cuburi pe duşumea.

ONISIA: Bună, Maria. (Îşi scoate haina şi o pune pe un scaun.)

MARIA: Bună, Iacob. (Îl priveşte bănuitor.) Ce mai e nou?

ONISIA: Nimica. (Se aşează la masă.)

MARIA: Azi nu te mai speli?

ONISIA (sculându-se): Ba da. Uitasem. (Maria îi toarne să se spele.

MARIA (după o pauză): A fost pe la mine nevasta lui Macovei. Mi-a spus că pe bărbatu-său l-au dat ieri afară. Zicea că şi pe Bucur l-au dat afară.

ONISIA (se duce şi ia prosopul; se întoarce cu faţa spre Maria): Azi... m-au dat afară şi pe mine. (Se şterge pe faţă, în timp ce Maria îl priveşte consternată; atârnă prosopul în cui.) Bine, măcar, că nu te văicăreşti.

MARIA: Ce-ai de gând să faci?

ONISIA (se aşează la masă): Nu ştiu. Văd eu.

Mulţime de mineri în curtea minei de la Aninoasa. Zi mohorâtă de toamnă. Burniţează. Inginerul-şef Palade, urmat de alte câteva persoane din administraţie, toţi cu umbrele, se urcă pe pridvorul unui şopron. Înainte de a începe să vorbească, se sfătuieşte cu unul din însoţitorii săi.

PALADE: Domnilor, înţeleg foarte bine că aveţi nemulţumiri. Şi vă rog să mă credeţi că nici direcţiunea n-are motive să fie mulţumită. Nu-i nicio plăcere pentru noi să recurgem la măsuri extreme. Ştim că sunteţi lucrători destoinici, cei mai mulţi dintre voi, şi nu vrem să vă pricinuim necazuri. Dar ţara trece prin clipe grele, domnilor. Şi nu numai minele. În industria petroliferă situaţia e aceeaşi! Şi la căile ferate! (Murmure în mulţime.) Peste tot! Situaţia s-a înăsprit în întreaga lume. Nu-i plăcut, dar aşa stau lucrurile. Cererea de cărbune a scăzut considerabil. Fac apel la voi să înţelegeţi.

O VOCE DIN MULŢIME: Da’ pe noi cine ne-nţelege?

PALADE: Domnilor, nu-i decât ceva temporar. Guvernul a luat măsuri!

VOCI DIN MULŢIME: Ce măsuri? Să strângem cureaua?... Pe-a noastră! De cureaua voastră nu v-atingeţi!... Muncim pe bani, nu pe vorbe!... Voi nu ştiţi ce-i aia foame! Habar n-aveţi!... Să ne plătiţi salariile!

PALADE: Totul o să se aranjeze, vă rog să mă credeţi! Nu-i decât o chestiune de timp...

VOCE DIN MULŢIME: Cât timp?

PALADE: O lună, cel mult două. În situaţia de-acuma n-avem încotro. O să intervenim pe lângă Direcţia Minelor... şi sunt sigur că lucrurile se vor îndrepta în cel mai scurt timp. (Din mulţime se ridică din ce în ce mai multe proteste.) Dar trebuie să acţionăm în bună înţelegere. Nimeni nu vrea să piardă. Noi nu vrem să pierdem, şi nici voi n-aveţi niciun interes să pierdeţi.

VOCE DIN MULŢIME: Ce să mai pierdem? Am pierdut tot!

PALADE: Nu vă lăsaţi înşelaţi de cei ce vă îndeamnă la dezordine! Sunt elemente iresponsabile!

VOCI DIN MULŢIME: Cine-s ăia? Să-i vedem şi noi! Îs ăia de i-aţi dat afară?... Ce dezordine? Nu mai umblaţi cu fofârlica!... Noi vrem să muncim, nu cerem de pomană!... Să-i primiţi pe toţi înapoi!... Noi nu plecăm de-aicea! Să-i primiţi înapoi!

Larma glasurilor s-a înteţit, încât pe inginerul-şef, care încearcă să mai spună ceva, nu-l mai ascultă nimeni. Palade se sfătuieşte în şoaptă cu însoţitorii săi. În cele din urmă, renunţând la discurs, coboară de pe pridvor şi, urmat de ceilalţi, îşi croieşte drum prin mulţime către clădirea direcţiunii.

Onisia intră în casă şi se reazemă de uşă, privind-o pe Maria cu bucurie ascunsă. Neizbutind să citească pe faţa lui, Maria îl aşteaptă să vorbească.

ONISIA: M-au primit înapoi.

MARIA: Slavă Domnului! (Se îmbrăţişează.) Şi eu am o veste.

ONISIA: Ce veste? (Ghicind.) Încă unu’?

MARIA: Mă cerţi?

ONISIA: De ce să te cert? (Se duce la dulap, îşi umple un păhărel cu ţuică şi îl bea dintr-o sorbitură.) Să fie binevenit!

Aceeaşi zi. Seara târziu, în pat, Onisia şi Maria stau lungiţi unul lângă altul, în întuneric.

MARIA: Iacob...

ONISIA: Da.

MARIA: Ce zici, o să ne descurcăm cu trei?

ONISIA: Vorba aia, unde merge mia, merge şi suta.

MARIA (îşi pune capul pe umărul lui): Ce-ar fi să-mi caut şi eu ceva de lucru?

ONISIA: Doamne fereşte. Şi de copii cine să aibă grijă?

MARIA: Nu ştiu cum o să facem faţă, cu trei.

ONISIA: Lasă, nu-ţi mai face gânduri. Ne descurcăm noi.

MARIA (după o pauză): Dacă Matei ar fi un pic mai mare...

ONISIA: O să fie.

MARIA: Poate că peste vreo nouă ani...

ONISIA: Ce?

MARIA: O să intre şi el la mină.

ONISIA (după o pauză): Nu vreau să-l dau la mină. Vreau să-nveţe carte. Şi Petre la fel.

MARIA: Ştiu şi eu...

ONISIA: Dacă nu ştii, las’ că ştiu eu.

MARIA: Să fie cum zici tu, Iacob...

ONISIA: Aşa o să fie.

MARIA (după o pauză): Şi casa?

ONISIA: O s-avem noi şi casă. Într-o bună zi.

MARIA: N-am mai pus de mult bani de-o parte.

ONISIA (se întoarce cu spatele): Avem destul timp. (Închide ochii. Adoarme.)

Iacob Onisia îşi aminteşte prin câte chinuri a trecut în abataj, după beţia cu Damaschin... Cum a lăsat târnăcopul şi s-a dus ceva mai încolo să vomite... Întorcându-se după aceea, s-a ţinut departe de ceilalţi şi nimeni nu l-a văzut de aproape, aşa cum s-a văzut el pe sine însuşi...

În biroul inginerului-şef Palade, care i-a ţinut un discurs întreg... dar pe Onisia l-a interesat prea puţin vorbăria lui Palade. A privit lung calendarul de pe perete, pe care stătea scris: 27 octombrie...

Apoi întâlnirea de pe stradă cu David, care a ieşit din grupul de mineri, când Onisia se îndrepta spre casă cu toţi ai săi... Pe David aproape că nu l-a auzit când au stat de vorbă. În schimb, a privit fanfara care se îndepărta pe stradă în jos...

Ghetele scâlciate pe care le-a scos de sub pat şi, ţinându-le în palmă, le-a privit lung...

Fereastra luminată a paznicului de la „capătul de întindere” rămânând în urmă, când el s-a urcat în corfă şi a pornit-o pe drumul fără întoarcere...

Marea de lumini a Petroşanilor, ivindu-se...

...Şi apoi adâncindu-se în vale când corfa a început să urce dealul.

Casa boierească de la marginea Petroşanilor. Ferestrele deschise, luminate ca ziua... Terasa pustie... De jur-împrejur, brazii luminaţi de felinare, cu ramurile ude ca după ploaie... O alee aşternută cu pietriş alb dând ocol terasei... Bănci goale... Dar Iacob Onisia nu se mai află, ca atunci, în afara casei, ci şade pe o bancă, în hainele sale de toate zilele şi, cu un zâmbet nepăsător, priveşte casa. Prin uşa deschisă ce dă spre terasă se zăreşte un candelabru de cristal cu multe lumini. Înăuntru, „lumea bună” dansează. Dar valsul se aude stins, ca şi cum uşa şi toate ferestrele ar fi închise. În desişul pădurii ce mărgineşte casa către munte se aude o privighetoare cântând. Fericit, Onisia îşi întoarce privirea într-acolo. Nu se mai aude nimic. Doar foşnetul frunzelor. Pe o bancă zac două pachete, o păpuşă şi o sorcovă, iar lângă ele o toporişcă. Sunt lucruri care îi aparţin lui Onisia. Dar Onisia însuşi, în straie de sărbătoare, le priveşte dintr-un colţ al terasei. Iar pe terasă se dansează. Multă lume... Femei în alb şi bărbaţi în negru... Pe Onisia nimeni nu-l bagă în seamă şi el îi priveşte pe toţi cu un zâmbet detaşat. La gâtul unei femei — un şirag de perle. Câteva clipe, Onisia nu-l scapă din priviri. Şiragul de perle se învârteşte în dans. Femeia şi partenerul ei sunt aceiaşi din seara petrecerii de acum două luni.

FEMEIA: De ce cântă muzica aşa de încet? (Partenerul ei se opreşte şi se uită stăruitor pe uşa ce dă spre interior, ca şi cum ar căuta pe cineva cu privirea. Muzica răsună mai tare.)

BĂRBATUL: Aşa îţi place?

FEMEIA: Da. (Râde mulţumită.)

Perechea valsează mai departe, dispărând în mulţime. Printre dansatori — Maria. Singură, cu un zâmbet palid. Onisia se apropie de ea fără să se ciocnească de dansatori.

ONISIA: Cum ai ajuns aici?

MARIA: Te-am tot aşteptat.

ONISIA: Ce fac copiii?

MARIA: Dorm. (Se prind în vals ca şi cum nimic n-ar fi mai firesc.)

ONISIA: Am adus ceva pentru ei.

MARIA: Ce?

ONISIA: Ai să vezi.

Pe sub privirile lor, amestecaţi printre dansatorii din „lumea bună”, trec fugitiv figuri cunoscute — mineri în haine de sărbătoare, rigide, abia scoase de la naftalină — valsând cu nevestele... Şi David, pe care Onisia, într-o străfulgerare, îl zăreşte stând singur la o masă, în colţul celălalt al terasei, cu o halbă de bere. Recunoscându-se unul pe altul, minerii se salută dând din cap şi zâmbindu-şi. Terasa se luminează din ce în ce.

MARIA: Ce lumină!... Or fi lumânări?

ONISIA: Hm... Nu cred.

în timp ce valsează, Onisia întâlneşte tot mai mulţi mineri şi tot mai puţini din ceilalţi, astfel că la un moment dat... Pe toată întinderea terasei dansează doar mineri... ...Şi nici nu mai este terasă, fiindcă, iată, pe un loc larg — într-o poiană întinsă, mărginită de pomi în floare — se desfăşoară o petrecere câmpenească de-a minerilor. Sunt zeci de perechi care valsează, toţi cu chipuri destinse, surâzătoare, într-o lumină nefirească, ce vine de peste tot şi de nicăieri. În jurul lui Onisia şi al Mariei, câţiva, aproape încetând să danseze, şi-au aţintit privirile într-un punct de pe cer, undeva deasupra pomilor înfloriţi. Valsul se aude din ce în ce mai slab.

MARIA: La ce s-or fi uitând?

ONISIA: Pesemne vulturul...

MARIA: Tot ăla?

ONISIA: Cred că da.

BERINDAN (la câţiva paşi de Onisia): A răsărit soarele.

MARIA (neliniştită): Unde?

BERINDAN (cu braţul întins spre cer, adresându-se lui Onisia): Acolo.

Stăpânit la rândul lui de o uşoară nelinişte, Onisia îşi îndreaptă privirea în direcţia arătată de Berindan... ...Şi acolo s-a ivit într-adevăr soarele. Dar nu la orizont ci câteva palme mai sus. Fără un contur precis, soarele pare că străpunge o pâclă deasă. Dar lumina lui creşte, topind totul...

A răsărit soarele de după crestele munţilor. Aşezat în corfă, cu capul sprijinit de muchie, nemişcat, Iacob Onisia priveşte cu ochi goi răsăritul soarelui. Barba crescută i-a înnegrit faţa învineţită de ger. O pojghiţă de gheaţă i-a acoperit fruntea. Ai crede că viaţa l-a părăsit. Dar Onisia îşi ridică încet braţul drept şi, cu degete amorţite, sfărâmă pojghiţa de gheaţă de pe frunte. Între genunchii săi, pe fundul corfei — o grămăjoară de tăciuni stinşi. Încearcă să se ridice şi izbuteşte să se aşeze în genunchi, cu faţa către pilonul de pe coama dealului, dincolo de care soarele parcă îl cheamă. De-a lungul cablului arcuit, alte câteva corfe stau încremenite. Ochii lui Onisia se agaţă de pilon cu o ultimă speranţă. Şi, parcă ascultând de o taică poruncă, se ridică în picioare. Respiraţia i s-a înteţit, fruntea i s-a acoperit din nou de broboane de năduşeală. Se caţără pe muchia corfei şi cu mâinile se prinde de cablu. Picioarele i se desprind de muchia corfei, rămânând în aer, pentru o clipă nemişcate. Mâna sa înaintează pe cablu. O dată. Încă o dată... S-ar zice că în trupul amorţit de frig al lui Iacob Onisia s-a întors vlaga. A înaintat câţiva metri... Dar mişcările sale devin tot mai şovăielnice, tot mai pripite. S-a oprit, cu mâinile încleştate de cablu. De pe urma atingerii cu oţelul îngheţat, pielea de pe palme i s-a sfâşiat şi peste încheieturile mâinilor s-au prelins firicele de sânge. Privirea lui Onisia se îndreaptă iarăşi către pilon. Către soarele orbitor. Şi parcă pilonul e acum încă şi mai departe. Încearcă să se uite peste umăr, îndărăt spre corfă, dar îi este cu neputinţă. Cu mişcări zvâcnite, într-o ultimă zvârcolire, îşi mai aduce încă de trei ori o mână înaintea celeilalte, pe cablu. Şi iarăşi rămâne nemişcat.

Iacob Onisia ştie acum că niciodată nu va mai ajunge la pilon. La viaţă. De sub pleoapele sale strânse se ivesc două lacrimi.

Şi înaintea ochilor săi închişi se perindă, în sunetele valsului, lunecând pe şine, într-un iureş ameţitor, vagonete cu mineri în haine de sărbătoare. Soare orbitor. Pomi în floare. Minerii flutură flori de hârtie... Flori de sorcovă. Şi sunt veseli. Râd. Râd printre lacrimi. Trenul cu vagonete se îndepărtează ducând cu el larma veseliei, valsul, viaţa...

Şi Iacob Onisia cade. Trupul lui se mistuie în adâncul întunecat al văii.

SFÂRŞIT