Iacob Onisia (partea a II-a)

Scenariu de film — dramă

Duminică, 1 noiembrie, înainte de amiază. Vreme însorită. Iacob Onisia împreună cu familia ies de la biserică în mijlocul unei mulţimi de toate vârstele, îmbrăcaţi cu toţii în haine de duminică. O maşină neagră, strălucitoare, stă trasă la bordură. Copiii lui Iacob Onisia au prilejul să vadă cum o mică domnişoară, cam de aceeaşi vârstă cu Matei, se urcă în maşină, însoţită de un domn bătrân şi elegant, în timp ce şoferul le ţine portiera şi apoi o închide. Onisia s-a oprit. Priveşte şi el, încruntat.

ONISIA: Haideţi! (O porneşte înainte.) Nu-i nimica de văzut! (Păşind repede, după o lungă bucată de drum, Mariei, privind drept înainte.) Ce lume mai e şi asta... Ăştia mici... i-am văzut acolo, la biserică... Şi n-au întrebat nimica.

MARIA: Păi nu le-ai zis tu că nu-i nimica de văzut?

ONISIA: Eu!... Eu îs trecut prin multe. Da’ ei ce-au văzut pân-acuma? (După o pauză.) I-aduce cu maşina la biserică, şi nici uşa nu pun mâna s-o deschidă singuri! Te pomeneşti c-o fi clanţa plină de căcat! (Matei şi Petre se pornesc să râdă, şi după ei, şi Anişoara; copiilor, oarecum înveselit şi el.) Ce-oţi fi găsind de râs?... Las’ că-ntr-o zi o să ne punem şi noi catrafusele... măcar într-o căruţă! (Copiii râd cu poftă.) Râdeţi voi, râdeţi. Staţi numa’ s-o isprăvesc cu Petrila! Sau poate nici n-o s-aştept pân-atuncea. Vedem noi care pe care! Ori nea Stan Călare pe măgar, ori măgarul călare pe nea Stan! (Din nou, copiii râd cu poftă.)

MARIA (privind cu atenţie înainte, spre cineva): Dacă e şi Sava acolo, eu mă-ntorc din drum. (Ceva mai departe, la primul colţ de stradă, stă un grup de mineri — dintre cei de la cârciuma lui Trandafir —, printre care Sava şi David. Îmbrăcaţi în haine de duminică, par cu toţii bine dispuşi.)

ONISIA (cu ochii la grupul de mineri): Ne-au văzut. Şi apoi, n-o fi Sava ăsta chiar pisica neagră, să te-ntorci din drum! (Ajung în dreptul grupului.)

DAVID: Onisia! (Iese din grup.) Am o vorbă să-ţi spun.

ONISIA (după o uşoară ezitare, Mariei): Duceţi-vă înainte, v-ajung din urmă. (Maria se îndepărtează împreună cu copiii, aruncând priviri în urmă. Lui David, cam ostil.) Care-i baiul?

DAVID: Facem câţiva paşi?

ONISIA (uşor ironic): În ce parte?

DAVID: Mi-e totuna. Încolo. Ca să-i ajungi mai repede pe-ai dumitale.

ONISIA: Bine, atunci hai încolo. (O pornesc încet împreună, în urma familiei lui Onisia.)

DAVID: Am auzit de povestea cu Petrila şi vreau să-ţi spun că-mi pare rău.

ONISIA: Asta vroiai să-mi spui? Păi dumneata n-ai nicio vină.

DAVID: Şi ce, după părerea dumitale, dacă nici o vină, poa’ să nu te doară capul?

ONISIA: Ascultă, dom’le David, la urma urmei ce vrei dumneata?

DAVID: Eu?... Păi... cam tot ce vrei şi dumneata.

ONISIA: Adică?

DAVID (după o scurtă pauză): O lume mai bună.

ONISIA: Spune-mi şi mie, cine nu vrea o lume mai bună? Până şi bătrânul Renţea, care azi şi-a adus nepoata la biserică... Trebuie că şi pe el îl roade ba una, ba alta. Şi şoferul la fel. Trebuie că s-a plictisit de moarte s-aştepte afară în maşină şi a-njurat în gând cât a stat stăpân-su înăuntru la slujbă. Întreabă-l pe oricare, şi-o să vezi că nimenea nu-i mulţumit. Trandafir zicea că n-ai nevoie de minte ca să fărâmi cărbunele şi să-ncarci vagonete... Da’ eu am văzut destule-n viaţa mea şi m-am tot gândit... cu atâta minte câtă am.

DAVID: Lasă-l pe Trandafir. Doar n-o să te iei după ce zice un şnapan ca el.

ONISIA: Da’ de ce-i şnapan? E şi el om ca fiecare. A avut un pic mai mult noroc.

DAVID: Noroc? Asta socoteşti dumneata că se cheamă noroc?

ONISIA: Păi nu e? Are o cârciumă şi câştigă bani ceva mai mulţi. Norocu-i noroc. Peste tot şi pentru toată lumea.

DAVID: Asta-i, că nu-i pentru toată lumea! Unii aruncă cu zaruri măsluite!

ONISIA: Altceva mă-ntreb eu, dom’le David... De ce n-ai vrut dumneata să vorbim de faţă cu toţi ăilalţi? De ce m-ai luat de-o parte? Ţi-a fost teamă c-o să-i stric eu, cu năzbâtiile mele?

DAVID: Cum poa’ să-ţi treacă aşa ceva prin cap? Dacă vrei să ştii, m-am gândit că poate dumneata te fereşti de ei.

ONISIA: Eu? De ce să mă feresc? Păi dumneata nu mă cunoşti. Ei mă cunosc. Aşa că de ce să mă feresc?

DAVID: Ba te cunosc şi eu, Onisia. (Pe stradă se apropie o fanfară militară.)

ONISIA: Pe mine? De unde, din auzite?

DAVID: Eşti destul de cunoscut, pe-aicea pe la Aninoasa.

ONISIA: Ce să mai lungim vorba... Cunoscut-necunoscut, eu de mâine mă duc la Petrila. Aşa că nici de folos n-am cum să vă fiu, şi nici n-o să vă bag beţe-n roate. Faceţi ce vreţi. (Fanfara a ajuns aproape.)

DAVID: Păcat...

ONISIA: Păcat de mine că mă duc la Petrila? Sau păcat de ce?

DAVID (care n-a auzit din cauza muzicii): Cum?

ONISIA (tare): Ziceam că... (Face un gest de renunţare, arătând către fanfară.)

DAVID (după ce fanfara s-a îndepărtat): Ce ziceai?

ONISIA: N-are a face... (Arată către ferestrele închise ale caselor.) N-a ieşit nimenea să se uite... Înainte de război, când eram eu mic, toţi ieşeau pe la ferestre şi noi, băieţii, ne ţineam după fanfară.

DAVID (ironic): Pe-atuncea nu stăteai de-o parte?

ONISIA: Dumneata, parcă te şi văd, erai încă de pe vremea aia, un băiat aşezat. Nu te ţineai după fanfară. Nici nu ieşeai din casă... Ce să-ţi pierzi dumneata vremea cu fleacurile!

DAVID: Să ştii, Onisia, că şi mie-mi place să râd şi să mă distrez. Şi să-i văd şi pe alţii veseli. Da’ vezi că nu prea-i vremea de-aşa ceva.

ONISIA: Şi crezi c-o să vină vreodată vremea aia?

DAVID: Sunt sigur că da. O să vină vremea când toţi o să fim veseli. Ăia care se bucură azi de toate bunătăţile de pe lume n-or să mai fie. O să rămânem numai noi ceilalţi. O să fim veseli. Şi n-or să mai curgă lacrimi...

ONISIA: Eu unul nu prea cred.

DAVID: ...Numai că, să ştii, Onisia, nimic nu vine de la sine. Tot ce-avem azi, puţin cât avem, opt ore de muncă, duminica liberă... toate astea le-am smuls de la ei. Nimic nu ne-au dat de bună voie. Şi de-aci înainte, la fel. Până nu-i dăm în gât, mai uşor n-o să ne fie. Poate mai greu. Aşa că nimeni n-are voie să stea de-o parte.

ONISIA (se opreşte şi priveşte în lungul străzii, după fanfara care încă se mai vede în depărtare): Aşa o fi, dom’le David. O să mă mai gândesc. Acuma tot nu mai are rost.

DAVID (întinzându-i mâna, pe care Onisia i-o strânge): Are rost, Onisia. Şi la Petrila oamenii trebuie să ştie. Sunt tot de-ai noştri. Cu cât de unim mai mulţi, cu-atât mai bine.

ONISIA (îşi retrage mâna, bănuitor): Adică ce să fac eu la Petrila? Agitaţie bolşevică?

DAVID: Bolşevică... Te iei după ziarele stăpânirii, Onisia?

ONISIA: Eu mă duc pedepsit la Petrila, dom’le David. Toţi ăia or să fie cu ochii pe mine. N-am chef să mă trezesc pe drumuri.

DAVID (după o scurtă pauză): Bine... Poate c-o să mai stăm de vorbă într-o zi.

ONISIA: Poate. Da’ nu prea cred. (Se întoarce şi pleacă.)

DAVID: Să nu uit... Pe 5 începe greva. (Onisia se opreşte, dar nu se întoarce spre David. O clipă sau două rămâne nemişcat; apoi îşi continuă drumul.)

Noaptea de duminică spre luni. Sună deşteptătorul şi Onisia opreşte iute soneria. Se ridică în capul oaselor şi îşi trece mâna peste faţă. Scapără un chibrit: ceasul arată ora trei fără un sfert. Se duce şi răsuceşte un întrerupător de lângă uşă, aprinzând becul de afară, care, prin uşa cu ochiuri de geam, luminează o parte din odaie. Se întoarce şi se apleacă peste pătuţul Anişoarei: fata nu s-a trezit. Maria se dă jos din pat, dar Onisia îi face semn să rămână la locul ei: se va descurca singur. Cu mişcări greoaie, obosite, îşi toarnă apă în lighean şi se spală pe faţă, dându-şi silinţa să facă cât mai puţin zgomot. Apoi se îmbracă. Anişoara se întoarce în somn pe partea cealaltă, dezvelindu-se. Onisia trage pătura peste ea. Îşi pune ceva de mâncare într-o bucată de hârtie. Înainte să iasă, îi face Mariei semn de rămas bun. Stinge lumina de afară şi iese. În întuneric, Maria rămâne cu ochii deschişi, privind în gol.

Pe o străduţă pustie, Onisia păşeşte grăbit de-a lungul şirului de felinare.

Iată-l lăsând în urmă ultimele case şi apucând-o pe o potecă în sus pe deal. Deasupra sa, foarte aproape, corfele funicularului se perindă cu un fâşâit uşor, clămpănind când rolele trec peste bandajele din vârful pilonului de susţinere.

Acum s-a depărtat de linia funicularului. Corfele se profilează abia desluşit pe cerul întunecat. Onisia se porneşte să coboare în vale. Linişte. Nu se aud decât paşii săi pe cărare.

Iată-l urcând din greu un deal înalt. Se opreşte să-şi tragă sufletul. Îşi şterge fruntea de năduşeală. Porneşte mai departe.

Ajunge în vârful dealului, de unde se vede jos în vale puzderia de luminiţe a Petroşanilor. Câteva clipe rămâne să privească, fermecat de privelişte. Apoi porneşte să coboare.

Onisia se apropie de casele mărginaşe ale oraşului. Din depărtare se aude muzică. Se opreşte şi ascultă. Iată şi casa de unde se aude muzică: o casă mare, cu etaj, înconjurată de brazi şi felinare aprinse. Apropiindu-se, muzica se aude din ce în ce mai tare. Ferestrele de la parter sunt luminate. Ceea ce vede Onisia este aripa dosnică a casei, cu o terasă largă, pustie, spre care dă o uşă înaltă, cu două canaturi. Uşa se deschide şi o femeie îmbrăcată în rochie albă de seară iese alergând. Femeia străbate terasa şi se reazemă cu coatele de balustradă. Pe aceeaşi uşă iese un bărbat tânăr, îmbrăcat într-un costum negru. Se îndreaptă spre femeie, oprindu-se la câţiva paşi îndărătul ei.

BĂRBATUL: Mariana! Ce te-a apucat? Vrei să răceşti?

FEMEIA (alintându-se): Vreau să mor!

BĂRBATUL: Doamne fereşte, ai înnebunit?

FEMEIA (se întoarce brusc spre bărbat): Vreau să mor fiindcă tu nu mă mai iubeşti!

BĂRBATUL: Mariana, ţi-ai pierdut minţile! Ce, vrei să te iau în braţe de faţă cu el?

FEMEIA: Altădată nu-ţi făceai atâtea scrupule.

Deodată la uşă se ivesc, îmbulzindu-se, alţi câţiva petrecăreţi din „lumea bună”, bărbaţi şi femei în haine de seară, eleganţi, ameţiţi de băutură, puşi pe glume: „Aha, v-am prins, aici eraţi!”, „Singuri pe terasă!”, „Cât daţi să nu vă torn?”, „N-aveţi gusturi rele!”... (Grupul se împrăştie pe terasă.) „Chiar că e frumos afară”, „Mai vreau şampanie!” „Mie mi-e frig! Să mergem în casă!” Femeia în rochie albă se strecoară îmbufnată printre ceilalţi, îndreptându-se spre uşă, în timp ce muzica (un vals cunoscut) răsună limpede în întunericul nopţii. Onisia porneşte mai departe.

Ajuns la Petrila, străbate un pod de cale ferată laolaltă cu alţi mineri cu chipuri sumbre, cu şepcile trase pe ochi. La poarta minei, scoate din buzunar o hârtie, pe care o arată portarului. Aceste citeşte hârtia, schimbă cu Onisia câteva cuvinte, îl salută cu mâna la chipiu şi îl lasă să treacă. Onisia străbate curtea minei, uitându-se cercetător în dreapta şi în stânga.

Onisia aşteaptă la gura puţului împreună cu alţi mineri, noii săi tovarăşi de muncă. Soseşte ascensorul, cu care sunt aduşi la suprafaţă doi cai. Caii sunt scoşi din ascensor şi se urcă un grup de mineri, printre care şi Onisia. Ascensorul începe să coboare. Onisia îşi priveşte noii colegi cu chipuri mohorâte, în timp ce în amintirea sa răsună ca un ecou valsul auzit cu puţin timp înainte, la casa de la marginea Petroşanilor. Cu un zâmbet vag fluturându-i pe buze, revede casa înconjurată de brazi şi felinare aprinse, terasa pustie... Lângă el, în ascensorul ce coboară către străfundurile minei, aude glasul unui

MINER: Nou pe la noi? (Onisia îşi întoarce privirea; un miner tânăr îi zâmbeşte cu bunăvoinţă. Încuviinţează.) Ce abataj?

ONISIA: Patru.

MINERUL: Tot acolo-s şi eu. Berindan mă cheamă. Pe tine?

ONISIA: Onisia.

MINERUL: De unde vii?

ONISIA: De la Aninoasa.

MINERUL: Te-ai mutat cu familia?

ONISIA: Nu... A fost o poveste... M-au mutat disciplinar.

MINERUL: Zău? De ce?

ONISIA: M-am îmbătat, acum vreo câteva zile.

MINERUL (izbucneşte în râs): Aşa?... Ai făcut scandal?

ONISIA: Nu.

MINERUL: Păi atuncea de ce te-au mutat?

ONISIA: Bine că nu m-au dat afară. Cică aşa-i regula.

MINERUL: Regula, pe dracu’! Dacă ţi-ai văzut de treabă, să te fi lăsat în pace! (Îl bate pe umăr.) Las’ că nu-i rău nici la noi. Trece. (Ascensorul se opreşte; ieşind din ascensor.) Vino cu mine.

În abataj, lucrând.

BERINDAN (se opreşte din lucru): Ei, cum ţi se pare?

ONISIA: Merge.

BERINDAN: Peste tot e la fel de negru! (După o scurtă pauză.) Pe cât timp te-au mutat?

ONISIA: Două luni.

BERINDAN: De Anul Nou eşti acasă... Ca mâine! (Onisia clatină din cap cu îndoială. Amândoi îşi reiau lucrul.)

Ora două şi douăzeci. Onisia pontează şi iese împreună cu alţi mineri. Peste capetele celorlalţi îi face lui Berindan semn de rămas bun şi o porneşte pe drumul de întoarcere spre casă.

Trece podul de cale ferată laolaltă cu alţi mineri.

Iată-l apoi singur, începând să urce un deal, către linia funicularului.

Străbate podul de peste Jiu.

Taie un drum unde întâlneşte o tăbliţă în formă de săgeată îndreptată în lungul drumului, pe care stă scris: PETROŞANI 1,5 KM.

Onisia a urcat deja o bună parte dintr-un deal. Suflă greu. Se opreşte şi îşi întoarce privirea îndărăt. În vale se vede oraşul, cu sute de căsuţe, tăiat în două de liniile de cale ferată. Porneşte mai departe.

Ajuns pe culmea dealului, privirea sa cuprinde o vale adâncă, unde se zăresc căsuţele răzleţe ale unui cătun (Dâlja). Cablul funicularului trece arcuindu-se pe deasupra văii, la mare înălţime: este locul despre care i-a povestit cu câteva zile în urmă feciorului său Matei.

Onisia urcă din nou. Păşeşte din ce în ce mai anevoie. Pe acelaşi drum, câţiva paşi mai încolo, urcă, lăsându-l în urmă una câte una, corfele funicularului. El zăboveşte privindu-le cu speranţă, ca pe un potenţial vehicul, care l-ar scuti de chinul interminabilului său drum către casă.

Iată-l ajungând în sfârşit pe culmea ultimului deal, când în depărtare, dincolo de crestele Parângului, apune soarele. Jos în vale, peste Aninoasa s-au întins umbrele înserării. Dar pe Onisia, ajuns la capătul puterilor, priveliştea nu-l farmecă. Porneşte să coboare.

Pe străduţa lui, Onisia se apropie de casă, târşindu-şi picioarele. Câţiva copii s-au oprit din joacă şi privesc în urma lui.

Acasă, în odaia de intrare. Pe masa aşternută: un singur rând de farfurii şi tacâmuri. Uşa se deschide şi în prag se iveşte Onisia. Arată atât de istovit, încât Maria tresare speriată.

MARIA (sărind de pe scaun): Iacob! (Aleargă să-l sprijine, în timp ce copiii îl privesc cu uimire mută. Îl conduce către pat, unde Onisia se lungeşte pe spate, cu mâinile depărtate. Grăbindu-se să scoată ligheanul şi să-l umple cu apă caldă.) Am să-ţi pun apă fierbinte în lighean. Matei, Petre! Nu-mi staţi în drum. Şi tu, Anişoara, la fel. Plecaţi de-aici. (Copiii se trag mai într-o parte.)

ONISIA (zăcând, cu ochii închişi): Afurisit drum...

MARIA (aducând ligheanul cu apă şi îngenunchind la picioarele lui Onisia): Nu-i nimic, Iacob... (Dezlegându-i şireturile.) Lasă... Bine c-ai ajuns acasă... Matei! Ajută-l pe taică-tu să-şi scoată haina. (Matei se duce la capătul celălalt al patului.)

ONISIA (ridicându-se din mijloc şi rămânând aşezat): Las’ că pot şi singur. (Îşi scoate haina, pe care Matei o pune pe speteaza unui scaun.) Afurisit drum...

MARIA (scoţându-i ghetele şi ciorapii): O să te-obişnuieşti, ai să vezi... Prima zi a fost mai grea... Bagă-ţi picioarele. (Îl ajută să-şi cufunde picioarele în lighean.) Aşa... E bine?

ONISIA: Ce mă făceam fără tine?

MARIA: Matei, ia de pe plită oala cu apă clocotită şi ad-o-ncoace. (Matei dă fuga la plită.) Ia-o c-o cârpă şi vezi să nu te opăreşti! (Matei aduce oala cu apă fierbinte.) Las-o jos. (Luând oala şi turnând puţin în lighean; lui Onisia.) Fereşte-ţi picioarele. E prea fierbinte?

ONISIA: Nu. (Oftează de plăcere.) Ce bine e!

MARIA: Vezi? Ştiu eu ce fac. Ţine-le acolo cât poţi. (Ridicându-se şi ducându-se la plită, unde pregăteşte un ceai.) Şi acuma să bei şi-un ceai.

PETRE: Mamă, eu ce fac?

MARIA: Tu să-i dai lu’ taică-tu un prosop. Vezi că-i aicea lângă plită. Nu ăla. Mai jos.

PETRE: Ăsta?

MARIA: Da, ăla. (Petre ia prosopul şi i-l aduce lui Onisia.)

ONISIA: Abia acuma-nţeleg eu ce grozav trebuie că e să fii împărat!

MARIA (lui Onisia): Să nu scoţi încă picioarele. Mai stai.

ONISIA (glumind): Nu-i nicio grabă... Pot să stau şi pân’ la noapte! Poate-mi dai şi-un trabuc? (Copiii se pornesc să râdă.)

MARIA: Trabuc n-am. Să-ţi cumperi singur.

ONISIA: Am să-mi cumpăr eu şi trabuc într-o zi. De toate o să cumpăr!

PETRE: Şi sanie?

ONISIA: Oho! Şi încă ce sanie! Cu zurgălăi!

MARIA (îi dă lui Onisia o cană cu ceai): Ia nu le mai împuia capul cu prostii! Ăştia-s în stare să şi creadă!

ONISIA (luând cana): Într-o zi o să cumpăr eu tot ce trebuie. (Bea din cana cu ceai.)

MARIA (trebăluind la plită): Şi să nu mai v-aud că vorbiţi de sanie! Doamne fereşte! Ce, vreţi s-aduceţi zăpada? Asta ne-ar mai lipsi!

ONISIA: Ce, zăpadă! Anu’ ăsta, pân’ la Crăciun nu ninge!

COPIII (protestând): Ba nu! Ba nu! Da’ de ce!... Ninge! Să vină zăpada!

MARIA: Ce, v-aţi prostit de tot! Voi ştiţi ce-nseamnă să te duci pân’ la Petrila prin nămeţi?

ONISIA (pune cana de o parte): Gata cu-atâta apă caldă. (Ştergându-se pe picioare cu prosopul.) Mi-ajunge.

MATEI: Ţi-a trecut oboseala, tată?

MARIA (ducându-se la dulap, de unde scoate o pereche de şosete şi i le dă lui Onisia): Da!... Ce să spun! Tata se simte ca nou-născut!

ONISIA (punându-şi şosetele): Să mai iau şi-o gură de apă vie, şi-mi trece.

MARIA: Ţi-ar trebui vreo trei vedre de apă vie, să-ţi ajungă astea două luni!

ONISIA: Las’ că mă descurc eu şi fără apă vie. (Se dezbracă până la brâu.) Matei, pune mâna pe-o cană şi toarnă-mi.

MATEI: Fierbinte?

ONISIA: Că doar nu-s balaur!... Aşa, mai călduţă. (Matei potriveşte apa într-o cană şi o încearcă cu degetul, în timp ce Maria pune ciorbă în farfurie.) Halal împărat, care se spală în lighean!... Împăratul lighenelor! Toarnă! (Matei îi toarnă şi Onisia se spală.)

MARIA: Dac-ai putea să te speli şi pe dinăuntru după atâta praf de cărbune...

ONISIA: Las’ că mult n-o să mai înghit eu. Vreo doi–trei ani şi o bag în mă-sa de mină!

MARIA: Vezi să nu!

ONISIA: Ştiu eu ce spun. Duminica viitoare mă duc să văd un loc.

MARIA: Ce?!

ONISIA (lui Matei): Toarnă aicea pe ceafă. (Mariei.) Cum ai auzit. Un loc de un pogon jumate... Sus pe lângă al lui Nistor.

MARIA: Al cui e locul?

ONISIA: Al lui unu’ Vornicu. Nu-i de pe-aicea.

MARIA: Şi ce-ai de gând să faci?

ONISIA: Să-l cumpăr... Gata, Matei, dă-mi prosopul. (Matei se duce şi îi aduce prosopul.)

MARIA: Să-l cumperi?! Cu ce bani?!

ONISIA (ştergându-se): Vedem noi. N-am zis că-l cumpăr mâine.

MARIA: Nu cumva vrei să intri în banii de casă?

ONISIA: Dă-mi, mai bine, o cămaşă curată. (Maria scoate din dulap o cămaşă împăturită şi i-o dă.) Cu ce-o să scoatem de pe locul ăla, în câţiva ani punem la loc ce iau din banii de casă, ba încă şi pentr-o casă-ntreagă. Şi-apoi, avem şi-acolo casă. Adică aşa... o colibă de bârne... cam dărăpănată. (Îşi pune cămaşa.) Da’ la primăvară m-apuc eu de ea şi-n două–trei săptămâni o fac ca nouă.

MARIA: Iacob, să nu facem vreo prostie.

ONISIA: Ce prostie, măi femeie? Din leafă, ai văzut şi tu, nu-i chip să prinzi cheag. Las’ că m-am gândit eu destul. Numai fânul dacă-l pui la socoteală, şi tot ies ceva parale. Mă duc de cu sâmbătă şi-i iau şi p-ăştia mici. Până se-ntunecă fac o bucată... Şi duminică, dac-o iau dis-de-dimineaţă, până la amiază dau gata şi ce-a mai rămas.

MARIA: Ce treabă ai cu ăştia mici?

ONISIA: Nu le strică. Mai stau şi ei la aer.

MARIA: Păi nu stau la aer toată ziua?

ONISIA: Or fi stând. Da-i altă treabă când stai la tine-acasă. (Se aşează la masă.) Seara facem focul... Prăjim slănină... Ehei, ce ştii tu, nevastă. Se vede că n-ai mai dormit de mult în fân. I-ai uitat şi mirosul. (Începe să mănânce.) Şi poţi să bei cât vrei. Nu te trimite nimenea la Petrila!

MARIA (după o pauză): Şi cât cere pe loc?

ONISIA: Lasă... Nu-ţi mai face tu griji. Asta-i treaba mea. Nu cere mult. Şi eu am să-i dau pe trei sferturi cât cere. Poate chiar jumate.

MARIA (pe gânduri): Ştiu şi eu, Iacob... Să nu facem vreo prostie. (Onisia îi aruncă o privire mustrătoare; apoi continuă să mănânce.)

Şi zilele trec... Muncă în abataj... ...Şi drumul de întoarcere de-a lungul liniei funicularului, după-amiaza, pe vreme încă frumoasă... ...Apoi drumul înapoi spre Petrila, în plină noapte... ...Abatajul... ...Şi din nou nesfârşitul drum spre casă... ...Şi iarăşi abatajul, unde Onisia munceşte cu un soi de înverşunare, în timp ce Berindan îl priveşte cu un zâmbet în care se citeşte admiraţie şi totodată îndoială.

Duminică în zori. Vreme însorită. Terenul pe care Onisia vrea să-l cumpere, sus pe deal, dincolo de ultimele case ale orăşelului: o fâşie îngustă şi lungă de pământ. Onisia împreună cu toţi ai săi urcă terenul împrejmuit şi golaş, aruncând priviri cercetătoare. Matei arată către coliba de bârne şi cei trei copii pornesc să alerge la deal într-acolo. La capătul de jos al terenului, venind dinspre uliţă, s-a ivit proprietarul. Maria, cu ochii mijiţi în soare, i-l arată lui Onisia şi acesta porneşte la vale, să-i iasă în întâmpinare. Aruncând în joc priviri neliniştite, Maria urcă spre colibă, unde copiii se zbenguie, intrând şi ieşind pe uşa ce se ţine într-o singură balama.

MATEI: Mamă, înăuntru e o masă!

PETRE: Şi un pat!

MATEI: Vino să vezi! (Petre o ia de mână şi o trage către colibă.)

MARIA (cu atenţia îndreptată spre cei doi bărbaţi, care stau de vorbă jos lângă poartă): Da, da.

PETRE: Da’ saltea n-are! E doar patul gol!

MATEI (lui Petre): Tata a zis c-o să dormim în fân!

PETRE: Da, mamă?

MARIA (acelaşi joc): Da, Petre. (Îşi smulge mâna. Copiilor, neliniştită, privind în jos.) Să staţi aicea. Să nu vă mişcaţi. (Se îndepărtează, mergând din cei în ce mai repede. Anişoara dă s-o urmeze, dar după câţiva paşi alunecă şi cade.)

MATEI: Anişoara! (Aleargă la ea şi o ajută să se ridice.) De ce nu stai locului? (Cei trei copii privesc la rândul lor în jos spre poartă, încercând să ghicească ce se pune la cale.)

PETRE: Cine-i ăla?

MATEI: O fi stăpânul.

PETRE: Stăpânul?

MARIA: Cred că da. (Jos lângă poartă Onisia, Maria şi proprietarul terenului stau de vorbă.)

PETRE: Hai să mergem şi noi.

MATEI: Stai, mă, aicea. N-ai auzit ce-a zis mama? (Copiii continuă să privească.)

Aceeaşi zi, la amiază. Familia Onisia stă la masă.

ONISIA: Ei?... Ce zici, nevastă?

MARIA: Ce să zic... Dacă-ţi intră ţie în cap, cin’ să ţi-o mai scoată?

ONISIA: Păi de ce? Nu-i locul bun? Ce cusur găseşti că are? Că doar nu-ţi închipui că numai pentru fân vreau să-l iau! Tre’ să fii bătut în cap să nu pui pomi într-un loc ca ăla. Meri, sau pruni...

MATEI: Sau gutui.

ONISIA: Taci, mă, nu fi prost! (Se preface că vrea să-l lovească. Matei se fereşte, râzând. Mariei.) Jos acolo poţi să faci şi-un şopron şi să creşti o vacă... sau două!

MARIA: Şi cine se-ngrijeşte de vacă? Eu nu pot să bat atâta cale în fiecare zi.

ONISIA: Păi cine zice să baţi atâta cale? Ne mutăm acolo.

MARIA: Cum, ne mutăm acolo? În colibă?

ONISIA: Ei, Doamne iartă-mă, nevastă, că tare mai eşti...! Ce să căutăm în colibă? Dacă ne mutăm, ne mutăm în casă omenească, nu-n colibă.

MARIA: Adică ne facem casă acolo?

ONISIA: Când te-aud cum te tot minunezi, zău că-mi piere şi pofta de mâncare! De ce nu-i bună o casă acolo? E prea departe?

MARIA: Nu mai are nimenea case prin jur.

ONISIA: Ei şi? O să facem noi safteaua. Să vezi tu cum în câţiva ani tot locul ăla o să se umple de case!

MARIA: Da, şi pân-atuncea o să fim vecini cu lupii.

ONISIA: Las’ că nu-s ei lupii chiar aşa de răi! O s-aduc doi câini ciobăneşti şi or să-i pună pe fugă. (Scurtă pauză.) Ai vreo îndoială?

MARIA (pe gânduri): N-am nicio îndoială. (Pauză. Bătaie în uşă.) Cine o fi? (Se duce să deschidă. În prag se află Sava.)

SAVA: Sărut mâna.

MARIA (destul de rece): Bună ziua. (Rămâne în uşă, împiedicându-l să intre.)

ONISIA: Noroc, Sava. (Mariei.) Ce stai în uşă, nevastă. Lasă-l să intre. (Maria se dă la o parte.)

SAVA (cam stânjenit, intrând): Sunteţi la masă... Eu... nu stau decât o clipă. (Onisia continuă să mănânce.)

ONISIA: Şezi cu noi la masă?

SAVA: Mulţumesc, am mâncat.

ONISIA: Atunci, să-ţi fie de bine.

SAVA: Mulţumesc. Eu... am venit să...

ONISIA (întrerupându-l, cu subînţeles): Bine c-ai avut ce.

SAVA: Poftim?

ONISIA: Bine c-ai avut ce să mănânci.

SAVA: Ce vrei să zici?

ONISIA: Ei! ce vreau să zic... Eu nu ştiu cine-i David ăla de s-a ivit ca din pământ acum vreo câteva zile aicea la Aninoasa... Da’ ştiu că nu te iei chiar aşa, după primul venit.

SAVA: Ştii ce, Onisia?... Acum vreo câţiva ani...

ONISIA (întrerupându-l): ...Mai întâi stai şi te-ntrebi: te ţin baierele, ori nu? Lui i-e uşor s-arunce o vorbă! Nu-l costă nimica!

SAVA: Pe David l-au arestat ieri-dimineaţă. (Onisia îl priveşte pe Sava consternat.)

ONISIA (după o pauză): Nevastă, nu mai sta în uşă. Vino şi aşează-te la masă! (Maria vine şi se aşează. Lui Sava.) Şi zici că ai mâncat?

SAVA: Da.

ONISIA: Măcar şezi aicea pe pat.

SAVA: Mulţumesc... Nu mai stau.

ONISIA: De-asta ai venit? Să-mi spui că l-au...

SAVA (întrerupându-l): Nu de-asta... Eu... (O nouă bătaie la uşă. Maria, neliniştită se duce să deschidă.)

ONISIA: Vă că avem musafiri azi. (Intră Proprietăreasa, o femeie, durdulie, volubilă, bine dispusă.)

PROPRIETĂREASA: Scuzaţi că dau buzna. Dar mi-a ajuns la urechi o veste şi nu m-a răbdat inima să nu vă-ntreb. E-adevărat că v-aţi cumpărat un loc?

ONISIA: Încă nu. Ne-am dus să-l vedem.

PROPRIETĂREASA: Vasăzică e-adevărat! Cum s-ar zice, nu iese fum fără foc! Şi vă faceţi casă? Asta-i foarte bine! Cu toate că eu pierd nişte chiriaşi cumsecade ca dumneavoastră. Cine ştie ce scandalagii or să-mi vină în loc! Dar sigur că mai bine-i să ai casa ta. Mai ales când locul e-aşa de mare... Trei pogoane!

ONISIA: Pe jumate, doamnă Grozea.

PROPRIETĂREASA: Poftim?

ONISIA: Numai un pogon jumate.

PROPRIETĂREASA: Da? Ei, ca să vezi cum le umflă lumea! Norocul proprietarilor că fiscul nu se ia după zvonuri. Încă vreo câteva guri, şi ajungea că-s zece hectare! Aveţi şi livadă?

ONISIA: Deocamdată nu.

PROPRIETĂREASA: Dar o să puneţi şi pomi, nu?

SAVA: Ei, Onisia, eu m-am dus. Vroiam să-ţi mai zic ceva, dar... proprietarii au mereu o mulţime de treburi pe cap!

PROPRIETĂREASA: Asta aşa e, domnule Sava.

ONISIA (lui Sava): Ce vroiai să-mi spui?

SAVA: Păi... vroiam să-ţi aduc aminte... că poate ai uitat...

ONISIA: Ce?

SAVA: Că acum vreo câţiva ani era să te trezeşti şi tu pe drumuri... Şi la vremea aia aveam şi noi treburi. Da’ le-am dat de-o parte.

ONISIA: Ştiu, Sava. N-am uitat.

SAVA: Ba... mi se pare c-ai cam uitat.

PROPRIETĂREASA: Ei, văd c-aveţi de vorbit. (Îndreptându-se spre uşă, însoţită de Maria.) Vin eu mai târziu, dacă nu deranjez.

MARIA: Niciun deranj, doamnă Grozea. Poftiţi.

PROPRIETĂREASA (Mariei, cu voce scăzută, arătând spre Sava): Cel mai bine e să nu v-amestecaţi. Vorba aia, nu te lega la cap dacă nu te doare. (Maria încuviinţează.)

ONISIA (lui Sava): Şi-acuma ce vrei, să rămân toată viaţa cu mâinile legate? Ce-a fost, a fost. N-am uitat.

PROPRIETĂREASA: La revedere. Mai viu eu.

ONISIA: Sărut mâna, doamnă Grozea. (După ce Proprietăreasa a ieşit, lui Sava, în timp ce Maria se întoarce la masă.) Aşa că asta-i, Sava. Dacă nu mă trimiteau la Petrila, azi eram şi eu cu voi.

SAVA: Chiar aşa?

ONISIA: Chiar aşa.

SAVA: Mă-ntreb de unde ai bani să cumperi loc.

ONISIA: Asta nu-i treaba ta! De furat, nu i-am furat! De ani de zile nu mi-am mai cumpărat o cămaşă! Şi nici nădragi, sau haină! Cu ghetele alea de colo umblu de trei ani de zile! Şi ca să fac drumul pân’ la Petrila, am scos de la gunoi uite perechea asta de ghete! Tu nu le-ai pune în picioare! Nici un cerşetor nu le-ar pune! Da’ eu le port, că n-am încotro! Şi copiii ăştia, la fel! N-au palton! N-au ghete!... Aşa că să nu mă-ntrebi pe mine de unde am bani!

SAVA: Mda. Multe sacrificii. Oare merită?

ONISIA: Nici asta nu-i treaba voastră! Eu zic că merită! Şi să-ţi mai spun înc-o dată. Eu îs mutat la Petrila! Disciplinar. N-am de gând să fac pe-acolo agitaţie! Şi chiar de-aş vrea, tot nu m-ar asculta nimenea.

SAVA: Bine, Onisia. (Se îndreaptă spre uşă.) Nu te mai bat la cap. Aşteptăm să te-ntorci. (Deschide uşa; cu mâna pe clanţă.) Şi să ştii că de trei zile noi nu mai mergem la lucru. (Iese.)

Onisia îşi aşteaptă rândul la casierie. Înaintea lui se află un alt miner. Minerul îşi primeşte banii şi pleacă. E rândul lui Onisia. Casierul îi numără banii. Primindu-i, Onisia îi numără şi el cu atenţie.

ONISIA (casierului): E-n regulă. (Salută şi pleacă.)

Iată-l acum pe o stradă din Petroşani. Intră într-un magazin de confecţii. Arătând spre un raft, cere ceva de cumpărat. Onisia numără banii pe tejghea şi negustorul îi împachetează lucrurile cumpărate şi îi dă pachetul. Onisia ia pachetul şi iese.

Iată-l, câteva minute mai târziu, intrând într-un magazin de alimente. Cu cele două sau trei pachete în braţe, Onisia iese din magazin şi se îndepărtează pe stradă.

Lăsând în urmă oraşul, porneşte să urce un deal. Ajuns sus pe coamă, suflând greu, Onisia se aşează pe iarba îngălbenită, lăsând alături cumpărăturile. Se descalţă şi îşi freacă labele obosite ale picioarelor. Se întinde pe spate, cu braţele depărtate. În înaltul cerului plutesc nori. Adie vântul.

S-a lăsat deja noaptea peste Aninoasa, când Onisia ajunge în orăşel. Iată-l în drum către casă, străbătând strada principală. Un grup de mineri stau de vorbă sub un felinar. Vreo doi dintre ei l-au zărit, astfel că, în timp ce Onisia se apropie, toţi cei din grup se întorc către el, cu un aer destul de ostil. Şovăind, Onisia trece pe partea cealaltă, urmărit de privirile minerilor. Ceva mai departe întâlneşte, pe partea cealaltă a străzii, doi bărbaţi care stau de vorbă. Îi salută, dar cei doi îl ignoră. Onisia îşi continuă drumul din ce în ce mai furios. Trecând prin dreptul unei ferestre deschise, cineva din casă (întâmplător sau nu) închide obloanele chiar la trecerea sa. Onisia aruncă o privire încruntată spre fereastră. În casă, intră val-vârtej, aruncând pachetele pe pat.

ONISIA: Ce dracu’ or fi având cu toţii! Mă ocolesc, de parc-aş fi ciumat! Ce le-am făcut? Nu pricep!

MARIA (ezitând): A trecut pe la mine nevasta lui Macovei.

ONISIA: A venit să ceară? Ce ţi-a cerut?

MARIA: Un pic de făină.

ONISIA: Sau a mai vrut şi altceva? (Maria pare că-i ascunde ceva.) Ce-a mai vrut?

MARIA: Zicea de Vornicu...

ONISIA: De Vornicu?! Păi sigur! Se putea?... Sava trebuie c-a bătut toba-n tot târgul!

MARIA: Vornicu ne vinde locul fiindcă are nevoie de bani ca să...

ONISIA (întrerupând-o): Cine n-are nevoie de bani?

MARIA: Banii vrea să-i doneze.

ONISIA: Să-i doneze?! Cui? (Maria nu îndrăzneşte să-i spună.) Cui, femeie, să-i doneze?

MARIA: La grevişti. (Consternat, Onisia se aşează. Tăcere.) Ce facem? (În odaie intră în fugă Matei, urmat de Petre.)

MATEI (înfierbântat): Mamă, Mişu ne dă o sanie! (Intră şi Anişoara.)

MARIA: Cine ştie ce hodoroagă.

MATEI: Ba nu! E bună! Uite, să spună şi Petre!

PETRE: E bună.

MATEI (zăreşte pachetele aruncate pe pat): Ce-a astea? (Dă fuga la primul pachet şi începe să-l desfacă.)

MARIA: Nu umbla acolo!

MATEI (scoate la iveală o bucată de salam tăiat în felii): Salam! (Ia o felie întreagă şi o bagă în gură. Petre se grăbeşte să facă la fel.)

MARIA: Lăsaţi salamul în pace, abia aţi mâncat! (Anişoara ia o felie şi muşcă din ea.)

MATEI (ia încă o felie de salam): Şi aicea ce mai e? (Se apucă să desfacă un alt pachet.)

MARIA: Matei, nu umbla unde nu-ţi fierbe oala!

ONISIA: Lasă-l în pace, femeie. E pentru el.

MATEI (scoate o căciulă din blană de oaie): O căciulă! (O pune pe cap.)

PETRE (scoate o broboadă): Asta ce-i?

ONISIA: Asta-i pentru soră-ta. (Maria ia broboada şi i-o pune Anişoarei pe cap.)

PETRE: Da’ eu n-am căciulă?

ONISIA: Ai şi tu. Caută mai bine. (Petre caută căciula şi, găsind-o, şi-o pune fericit pe cap. Matei, cu o lovitură, i-o îndeasă până la ochi. Cei doi băieţi se pornesc să se hârjonească.) Hai, duceţi-vă afară. (Băieţii o iau la fugă spre uşă, cu căciulile pe cap.)

MARIA: Lăsaţi căciulile în casă! Încă n-a venit vremea de căciulă. (Băieţii le aruncă pe pat şi fug afară. Anişoarei, luându-i broboada.) Hai, du-te şi tu. (Reapare Matei, băgând capul pe uşă.)

MATEI: Când o veni zăpada, Mişu vrea să vină şi el pe derdeluş.

MARIA: Ce derdeluş?

MATEI: Acolo... unde avem noi loc. (Iese.)

MARIA (după ce a rămas singură cu Onisia): Unde avem noi loc... Nici nu i-am dat încă banii.

ONISIA (pe gânduri): Nu-i chip să faci cum crezi tu că-i mai bine. Mereu e câte-o piedică. Orişicum ai suci-o, tot nu se potriveşte. Cât n-ai bani, te dai de ceasul morţii să pui de-o parte ban cu ban. După ce i-ai strâns cu chiu, cu vai, te trezeşti că mai bine nu-i strângeai.

MARIA (după pauză): Şi-atunci ce-i de făcut?

ONISIA: Nu mai mă bate şi tu la cap, femeie! Ce-i de făcut!... Oi vedea eu ce-i de făcut.

Sfârşitul schimbului întâi. Ascensorul în care se află Onisia împreună cu alţi mineri urcă la suprafaţă. Ajungând sus, se opreşte. Minerii ies, îndreptându-se spre ieşire.

UN MINER: Gata cu vara! A-nceput să plouă.

ALT MINER: Asta mai lipsea!

Afară plouă mărunt. Onisia se opreşte sub streaşină, privind abătut. Lângă el se află Berindan.

BERINDAN: Ce zici, nu rămâi la mine până mâine?

ONISIA: Mulţam. Mă duc acasă.

BERINDAN: O să te ude leoarcă.

ONISIA: Tot n-am eu duş acasă.

BERINDAN: Cum vrei.

ONISIA (îşi ridică gulerul): Noroc. (Pleacă.)

BERINDAN: Noroc, Onisia.

Cu capul între umeri, Onisia păşeşte prin ploaia măruntă şi rece de toamnă. Din gură îi ies aburi. În jur, dealurile mohorâte se văd ca prin ceaţă. Pe trunchiurile copacilor desfrunziţi se preling pârâiaşe de apă. Undeva departe se aude un câine lătrând. Pe o cărare povârnită, Onisia alunecă şi cade cu genunchiul în noroi. Se ridică înjurând printre dinţi. Pe la jumătatea drumului, scurta sa ajuns udă leoarcă. La fel şi faţa.

Acasă. Hainele lui Onisia se usucă pe speteaza unui scaun, lângă sobiţa de tuci. La piciorul scaunului. ghetele lui scâlciate stau într-o băltoacă de apă. În pat, Onisia zace tăcut, încruntat, cu mâinile sub ceafă. Din odaia de alături de aud glasurile copiilor care se joacă. Maria strânge vasele murdare şi le pune într-un lighean, pentru spălat.

MARIA: Iacob, nu-ţi mai face gânduri. Om găsi noi alt loc. Poate şi mai bun. Undeva mai pe-aproape.

ONISIA: La cimitir! (Maria începe să spele vasele. Câteva clipe de tăcere.)

MARIA: Mai bine păstrăm banii până se mărită Anişoara... Ce te miri? Peste vreo cinşpe ani îi vine şi ei vremea.

ONISIA: Cinşpe ani... Poate o să-i porţi tu de grijă peste cinşpe ani. Un miner nu-i sigur nici de viitoarele cinşpe zile.

MARIA: O să laşi tu mina. Chiar tu ai spus.

ONISIA: Am spus... Aş lăsa-o eu, da’ vezi că nu mă lasă ea pe mine.

MARIA: Azi nu eşti în toane bune.

ONISIA: Am şi de ce să fiu!

MARIA: Nici mie nu mi-e uşor.

ONISIA: Ţie, de ce? Faci câte treizeci de kilometri pe zi cu piciorul, plus încă opt ore în mină?

MARIA: Câteodată îmi vine şi mie să fac... mai mult de treizeci de kilometri. Şi să nu mă mai opresc. Nu stau o clipă-n loc. De dimineaţă până seara. Şi-n tot timpul ăsta nu mai îmi intră nimenea în casă. Cu toate că eu n-am niciun amestec.

ONISIA: Ce vrei să spui? N-ai niciun amestec în ce?

MARIA: Cu greva... Pe mine nu m-a-ntrebat nimenea nimica.

ONISIA: Mai bine-mi căutam gazdă la Petrila! Să nu mai aud! Măcar acasă să am linişte! Baţi atâta drum, şi pentru ce? Ca s-auzi şi-acasă tot povestea cu greva?

MARIA: Ţi-am spus să-ţi iei gazdă!

ONISIA (ridicându-se din pat, ameninţător): Să nu mă scoţi din pepeni! Bagă de seamă!

MARIA: Ce? Vrei să mă baţi? (Din odaia alăturată dă buzna Matei.)

MATEI (înfierbântat): Mamă, ninge!

ONISIA: Altă veste bună! (Petre şi Anişoara vin şi ei în fugă din odaia de alături ţopăind de bucurie.)

PETRE şi

ANIŞOARA: Ninge! Ninge! Ninge! Ninge!

MARIA: Potoliţi-vă! (Petre şi Anişoara se întorc în cealaltă odaie, continuând să ţopăie.) Potoli-vă, am spus! (Închide uşa.)

MATEI (înţelegând că a dat greş cu vestea sa, pe care o crezuse îmbucurătoare): Eu mă duc să sparg lemne.

ONISIA (îl mângâie pe cap): Lasă, Matei. Deocamdată mai avem. Ai să spargi mâine.

Şi a doua zi Onisia străbate acelaşi drum către Petrila prin zăpada proaspăt căzută. Îşi luminează cărarea cu un felinar.

Ajuns la vila de la marginea Petroşanilor, se opreşte să privească: brazi pitici, ferestre întunecate, felinare aprinse de jur-împrejurul casei, terasa dosnică acoperită de zăpadă. În amintirea sa reînvie pentru câteva clipe melodia din seara petrecerii de acum o lună. Onisia zăboveşte, cu privirea în gol.

În abataj, muncind... ...Apoi în ascensorul care urcă la suprafaţă, alături de Berindan.

BERINDAN: Dacă n-are cine să te-ajute să tai porcul, vin eu, dacă vrei.

ONISIA: Zău? Te gândeşti de pe-acuma?

BERINDAN: Păi, cum? Nu vezi cum zboară timpul? Parcă iei ai venit la noi! Şi când colo, a şi trecut mai bine de-o lună. Mai ai un pic şi scapi.

UN MINER: Ca mâine te trezeşti în coşciug!

ALT MINER (râzând): Te trezeşti!... (Râde cu poftă.) Asta-i, că nu te mai trezeşti!

BERINDAN (primului miner): Măi Oprea, vezi să nu te trezeşti tu în coşciug! Măcar o dată să te fi auzit că faci şi tu un banc bun!

PRIMUL MINER: Da’ ce, parcă vorbeam de tine? Sau de mine?... Pentru noi a trecut repede. Da’ mă-ntreb cum o fi trecut pentru ăia de la Aninoasa.

BERINDAN: Ce se mai aude?

AL DOILEA MINER: Umblă zvonul că-s pe cale să-i primească înapoi. Şi să le mărească şi leafa.

BERINDAN: Bine-ar fi. (Ascensorul se opreşte; minerii ies; bătându-l pe umăr pe Onisia.) Să mă chemi când îl tai. Tot n-am mai fost eu pe la Aninoasa de vreo câţiva ani. Mi-e dor să bat drumul pân-acolo.

ONISIA: Mie nu mi-e dor. Mi-a ajuns pân-aicea! (În strânge mâna.) Las’ că te chem dac’o fi nevoie. Mulţam.

BERINDAN: Noroc, Onisia.

Şi alte zile trec, găsindu-l pe Iacob Onisia bătând nesfârşitele drumuri între Aninoasa şi Petrila, prin zăpadă, mereu pe sub cablurile funicularului, până ce firele de oţel, cu corfele veşnic mişcătoare, ajung pentru el o adevărată obsesie: un întreg păienjeniş de cabluri se întinde peste tot cerul cenuşiu de iarnă.

În abataj. Pauza de masă. Minerii lasă lucrul, îşi caută câte un colţişor şi îşi desfac pacheţelele cu mâncare. Berindan se aşează lângă Onisia.

BERINDAN: Ei, ce se mai aude cu porcul tău, Onisia? I-ai pus gând rău?

ONISIA: Rău de tot! L-am tăiat ieri-dimineaţă.

BERINDAN: Zău? Şi nu m-ai chemat! Pesemne c-ai găsit niscaiva vecini cumsecade.

ONISIA: Nu mi-am bătut capul. M-am descurcat singur, doar cu nevasta.

BERINDAN: O fi voinică nevastă-ta.

ONISIA: Slavă Domnului, nu-i ea chiar pirpirie.

BERINDAN: Şi nici de înger nu-i slabă, din câte văd. A mea nici nu vrea să se uite. Îi vine rău când vede sânge.

ONISIA: Las’ că nu le strică să mai vadă şi niţel sânge din când în când. A mea nu-i sperioasă. Şi nici ăi mici.

BERINDAN: Cum, au fost şi ei de faţă?

ONISIA: Numai băieţii. Anişoara n-avea ce să caute acolo. Ea dormea.

BERINDAN: Şi pe băieţi i-ai lăsat să se uite?

ONISIA: Las’ că nici lor nu le strică. Să nu iasă nişte mămăligi. (Începe să mănânce.) Să vadă şi ei cum e pe lume. Să nu-i apuce mila din te-miri-ce. Cu mila nu faci nicio scofală în viaţă. Nu-i bună de nimica. (Berindan a rămas pe gânduri; după o scurtă pauză.) Ce faci, nu mănânci?

BERINDAN (privind în gol): Ba da. (Începe să mănânce fără chef, îngândurat.)

Zgomot de vagonet apropiindu-se. Un vagonetar tânăr, care mai înainte îşi luase avânt împingând cu putere vagonetul încărcat cu scânduri, se apropie cocoţat pe stivă, cu faţa strălucind de bucurie.

VAGONETARUL: Gata greva! S-a isprăvit! Au învins ăia de la Aninoasa! Au învins! (Sare de pe vagonet, lăsându-l să se ciocnească de vagonetele aflate deja pe linie. Minerii lasă mâncarea şi se strâng în jurul tânărului vagonetar.) I-au primit înapoi pe toţi! Pe toţi! Toţi unşpe! I-au futut în cur!

MAI MULŢI MINERI: Bine-au făcut că nu s-au lăsat!... Bravo lor!... Măiculiţă, de la-nceputul lui noiembrie!... Da’ ştiu că le-a ieşit părul prin căciulă!... (Vagonetarul începe să descarce vagonetul, aruncând scândurile cu putere.) Făceam mai bine dacă mergeam şi noi cu ei!... Păi nu?... Poate nu dura atâta... Totdeauna vezi mai degrabă la alţii ce n-ai făcut tu! Totdeauna se-ntâmplă aşa!... Ca să vezi, frăţioare! Păi să nu zici vorbe mari?...

UN MINER: Te pomeneşti că după ce se mai potolesc lucrurile, iar or s-o ia de la capăt!

ALT MINER: Mai taci, măi Năstase! Vorbeşti prostii!

PRIMUL MINER: Păi de ce-s prostii? Oricând poa’ să zică că-s prea mulţi oameni! Iar concedieri, iar economii, iar curbă de sacrificiu, şi uite-aşa! Înc-o gaură la curea!

AL TREILEA MINER: Or să stea cu ochii pe ei, să le găsească nod în papură.

AL DOILEA MINER: Cu ochii pe cine?

AL PATRULEA MINER: Bravo lor! Tre’ să te ţii tare şi-i dai în gât!

BERINDAN (lui Onisia, în timp ce se îndepărtează încet de grup): Vezi, Onisia... Am mai citit şi eu câte ceva. Mi-a mai picat câte-o carte-n mână... Multă lume zice că fiecare nu trăieşte decât pentru el. Poate c-o fi aşa, nu zic. Da’ uite că nu chiar totdeauna. (Arătând îndărăt, către grupul de mineri.) I-ai văzut? Nimenea n-are de câştigat că ai voştri de la Aninoasa s-au ţinut tari şi au avut noroc pân’ la urmă. Şi cu toate astea le pare bine. Păcat că n-ai fost şi tu acasă cu ai tăi.

ONISIA (nu prea convins, privind în pământ): Mda... Păcat.

Acasă. Înainte să intre, Iacob Onisia zăboveşte la uşă, ascultând vocile dinăuntru.

VOCEA MARIEI: Nu mânca tocătură crudă, Petre! Ce, eşti fiară? Mai aşteaptă până răspoimâine. Du-te, mai bine, şi vezi ce vrea Anişoara.

VOCEA LUI PETRE: Cică vrea păpuşă. Păi de unde să-i fac eu rost de păpuşă?

VOCEA MARIEI: Ei, să-i faci rost! N-ai înţeles tu bine. Te-o fi rugat să-i faci.

VOCEA LUI PETRE: Păi băieţii nu se joacă cu păpuşi.

VOCEA MARIEI: Da’ cine ţi-a zis să te joci?

VOCEA LUI PETRE: Să-i facă Matei! Că el e mai mare.

VOCEA MARIEI: Să vă osteniţi voi? Doamne fereşte! Voi aveţi de tândălit! Şi să-mi staţi mie pe cap! (După o scurtă pauză.) Las’ că nu-i nevoie. O da Dumnezeu şi i-o aduce Moş Crăciun o păpuşă.

VOCEA LUI PETRE: Da’ mie ce-mi aduce?

VOCEA MARIEI: Ţie?... Păi, un băţ, ce să-ţi aducă! Şi lui frate-tău, la fel!

VOCEA LUI MATEI: Da’ eu ce-am făcut?

VOCEA MARIEI: Nimica!... Decât că-mi staţi toată ziua pe cap! Mai bine-i când n-ai vacanţă.

Onisia intră. Pe masă se află un lighean şi mai multe cratiţe cu bucăţi de carne, slănină, tocătură, cârnaţi. Maria dă la maşina de tocat.

MARIA: Of, bine c-ai venit, Iacob! Ia-i de pe capul meu, că mi-au scos peri albi! S-au ghiftuit amândoi cu tocătură crudă, de parcă-s sălbatici!

ONISIA (în toane nu prea bune, copiilor): Ce-i, mă, vi s-a făcut de scărmăneală? (Îşi scoate scurta şi o aruncă pe pat. Mariei.) Să le fi dat peste mână! Dacă nu-nţeleg de vorbă bună.

MARIA (se opreşte din lucru şi se şterge pe mâini cu un şervet): Duceţi-vă dincolo, tata trebuie să mănânce.

ONISIA (cu arţag): Mă-ntreb unde. Că văd că masa-i plină-ochi. Numa’ soacra mai lipseşte. Slavă Domnului că nu-i.

MARIA: Matei, toarnă-i lui taică-tău să se spele. (Începe să mute cratiţele pe pat, în timp ce Matei apucă de toartă cana cu apă.)

ONISIA (Mariei, furios): Nu le pune acolo, ce dracu’! N-ai minte nici cât copiii ăştia! (Lui Matei, care a început să-i toarne.) Mai încet! Nu vezi că-mi dai pe mâneci? (Mariei.) Dac’ o să se-aşeze vreunul cu fundu’, o să zici că-i de vină nu-ştiu-cine! (Se spală pe faţă.)

MARIA (punând în capul mesei farfuria şi tacâmurile): Ce vrei, n-am decât masa asta. Să mi le-aşez în cap?

ONISIA: Azvârle-le pe geam afară, dacă n-ai unde! (Lui Matei.) Dă-mi prosopul! (Matei se grăbeşte să-i dea prosopul şi Onisia se şterge pe faţă, în timp ce Maria umple farfuria cu ciorbă fierbinte.) Ţi-am zis de-atâtea ori să nu-mi pui în farfurie pân’ ce nu m-aşez la masă! (Se aşează, furios.)

MARIA (copiilor): Hai, duceţi-vă dincolo! (Copiii se prefac că n-au auzit.) Nu s-aude? Matei! Duceţi-vă dincolo, am zis! (Băieţii se îndreaptă în silă către uşa ce dă spre odaia alăturată.) Şi tu, Anişoara! Să nu vă mai văd p-aicea! Închideţi uşa!

ONISIA (după ieşirea copiilor): Ce tot ţipi la ei? Dă-ţi cu apă rece pe faţă dacă ai draci! (Începe să mănânce.)

MARIA: N-am draci.

ONISIA: De ce i-ai trimis dincolo?

MARIA: Fiindcă mi-am zis că vrei să mă baţi. (Onisia o priveşte lung, dar fără duioşie. Apoi continuă să mănânce. Câteva clipe de tăcere.) S-a isprăvit greva.

ONISIA (după o scurtă pauză): Am auzit. (Pauză.) A trecut pe la tine?

MARIA: Cine să treacă?

ONISIA: Nevasta vreunuia din ei.

MARIA: N-a trecut nimenea. (După câteva clipe de tăcere.) A fost... nevasta lui Sava.

ONISIA: Nevasta lui Sava? Ce-a vrut?

MARIA: Li s-a-mbolnăvit băiatul.

ONISIA: Da? Ce are?

MARIA: Nu chemaseră doctorul. Zicea că se sufocă.

ONISIA (tresare): Se sufocă? Şi nu te-ai dus la ei?

MARIA: Şi cu ăştia mici ce să fi făcut? Să-i fi cărat după mine? (Furios, Onisia se ridică de la masă şi se duce la dulap. Dintr-un loc ascuns scoate o cutie de tinichea.) Ce vrei să faci?

ONISIA (din cutie scoate un teanc de bancnote şi le bagă în buzunar): O fi având aprindere la plămâni. Trebuia să-ţi treacă prin cap!

MARIA: O să vină doctorul. Zicea c-o să-l cheme.

ONISIA (punându-şi scurta): O să-l cheme, pe dracu’! De unde bani, după o lună jumate de grevă? (O porneşte grăbit spre uşă.)

MARIA: Nu mi-a trecut prin cap.

ONISIA (cu mâna pe clanţă): Nu ţi-a trecut!... Aşa memorie scurtă ai?

MARIA: La ce-ţi trebuie toţi banii ăia?

ONISIA: Eu vorbesc de viaţă, şi tu vorbeşti de bani!

MARIA (gata să izbucnească în plâns): N-am nevoie de bani! Ducă-se dracului! N-am nevoie!

ONISIA: Ai şi uitat de Catinca? Şi ea tot de aprindere de plămâni s-a dus! (Iese trântind uşa.)

MARIA (izbucnind în plâns): N-am uitat de Catinca! Cum era să uit!... Cum era să uit... de Catinca!

Acasă la Sava. Iacob Onisia intră val-vârtej într-o săliţă şi de acolo, suind câteva trepte, ajunge într-o odaie aproape goală. Neîntâlnind pe nimeni, deschide o uşă în dreapta şi se pomeneşte în odaia familiei Sava, unde doctorul, care tocmai a terminat consultaţia, se pregăteşte de plecare. După o privire aruncată către patul unde băiatul lui Sava zace respirând scurt şi pripit, şi o alta către cei doi părinţi, Onisia se apropie de doctor.

ONISIA (scoţând banii): Domnule doctor, dacă-i vorba de bani...

Aproape fără să-l bage în seamă, doctorul îşi închide servieta şi iese. Onisia îl urmează.

DOCTORUL (în prima odaie, lui Onisia, uşor dispreţuitor, îndreptându-se către săliţă): Nu mai eşti miner, Onisia?

ONISIA: Ba da.

DOCTORUL: Văd că ai nişte apucături cam ciudate.

ONISIA: Ce apucături?

DOCTORUL (oprindu-se în săliţă): Apucături de bancher, Onisia. Numai ei îşi închipuie că orice se poate cumpăra cu bani.

ONISIA: Are aprindere la plămâni?

DOCTORUL: Da.

ONISIA: Am avut şi eu un copil... Catinca.

DOCTORUL: Mi-aduc aminte. (Sava a ieşit la uşă şi îi priveşte în tăcere.) Poate că al lor o să aibă mai mult noroc.

ONISIA: Scapă?

DOCTORUL: Să sperăm. (Deschide uşa care dă în stradă.) Să-ţi dau un sfat, Onisia. Cu toate că dumneata nu prea ţii seamă de sfaturi, din câte-am văzut. E o vorbă din bătrâni: întinde-te cât ţi-e plapuma.

ONISIA (uşor sarcastic): Adică fiecare după rang, cum s-ar zice?

DOCTORUL: Nu după rang. Şi nici după pungă. Fiindcă dacă ar fi să judecăm după pungă şi după rang, au n-aş avea ce să caut aicea. După bună cuviinţă, dragă Onisia. (Dă să iasă; întorcându-se către Onisia.) Oricum, apreciez intenţia dumitale. Vorba aia, prietenul la nevoie se cunoaşte. Tot din bătrâni şi asta. Să sperăm că Sava e de-aceeaşi părere.